Qaz's Aegri Somnia

Aseară a fost cât pe ce să dea o maşină peste mine. Abia am apucat să sar într-o parte. Ăla oricum nu avea de gând să oprească. Partea cea mai frumoasă e că mai eram şi pe trecerea de pietoni. Ba chiar mai mult, mai aveam şi verde. Dar pe el nu îl interesa asta. El a avut verde să plece de la semafor apoi trebuia să facă stânga. Nici nu cred că ştia că pe trecerea de pietoni paralelă cu banda lui e tot verde. Nici nu cred că îl interesa să reducă, să se asigure, că de prioritate nici nu mai vorbesc.

(more…)

Ştii cum arată un oraş văzut noaptea de sus? De sus de tot? Este ceva extraordinar, ceva ce vezi o dată şi nu uiţi toată viaţa, ceva ce vezi o dată apoi îţi doreşti să existe şi a doua oară, şi a treia… Şi nu te saturi niciodată. Încerci mereu să îi găseşti un corespondent, un obiect, o imagine în viaţa de zi cu zi. Crezi că o simplă fotografie a unui oraş oarecare văzut noaptea de sus ar putea fi suficientă, ţi-ar potoli dorul, i-ar opri chemarea. Dar nu e aşa… O fotografie e fadă, e statică. Nu exprimă nimic. Nu sunt luminiţe care se mişcă pe acolo pe unde sunt străzi.

Un oraş mare văzut noaptea de la o înălţime apreciabilă este un ocean de lumini. Multe luminiţe mici, una lângă alta. Albe, galbene, roşii, portocalii, albastre, verzi. Nu ai cum să le distingi ca pe nişte lumini separate. De sus vezi întregul. O mare pată de lumină, înconjurată de un halo galben-portocaliu. Şi acoperită de un cer care parcă arde. Doar uneori, unde sunt străzi sau şosele mai vezi câte o luminiţă stingheră mişcându-se. Şi realizezi că, odată demult, erai şi tu acelaşi lucru pentru alţii care priveau de sus: o luminiţă stingheră, un simplu far gonind prin noapte, pe şosele pustii. Traversând sate, oraşe. Traversând o întreagă ţară… Căutând un loc, fără să aibă importanţă unde şi când se va întâmpla asta. Căutând doar un loc unde să îţi găseşti pacea, un loc unde să îţi gaseşti liniştea. Un loc pe care, într-o bună zi, să îl poţi numi pur şi simplu “acasă”.

Ai văzut vreodată un oraş noaptea de sus? E doar un ocean, un ocean liniştit de luminiţe. Dar care lasă atât de multe senzaţii în suflet… Şi care te va chema pentru totdeauna la el.

+20° – Grecii îmbracă puloverele (dacă şi le găsesc).
+15° – Cei din Hawaii pornesc caloriferele (dacă le au).
+10° – Americanii tremură, ruşii plantează porumb.
+5° – Îţi poţi vedea respiraţia. Maşinile italiene nu mai pornesc. Norvegienii fac o baie. Ruşii conduc cu geamurile deschise.
0° – Apa îngheaţă în America, în Rusia doar se întăreşte.
-5° – Maşinile franceze nu mai pornesc.
-10° – Începi să plănuieşti o vacanţă în Australia.
-15° – Pisica insistă să doarmă în patul tău. Norvegienii îmbracă puloverele.
-18° – Primăria din New York porneşte caloriferele. Ruşii fac ultimul picnic din sezon.
-20° – Maşinile americane nu mai pornesc. Cei din Alaska încep să poarte mâneci lungi.
-25° – Maşinile germane nu mai pornesc. Cei din Hawaii sunt morţi.
-30° – Politicienii încep să discute despre cei fără locuinţe. Pisica preferă să doarmă în pijamaua ta.
-35° – Prea frig pentru a mai gândi. Maşinile japoneze nu mai pornesc.
-40° – Plănuieşti o baie fierbinte care să dureze două săptămâni. Maşinile suedeze nu mai pornesc.
-42° – Transporturile sunt oprite în Europa. Ruşii mănâncă îngheţată pe stradă.
-45° – Toţi grecii sunt morţi. Politicienii chiar încep să facă ceva pentru cei fără locuinţe.
-50° – Genele încep să ţi se lipească atunci când clipeşti. În Alaska, oamenii îşi închid ferestrele de la baie.
-60° – Urşii albi încep să migreze spre sud.
-70° – Iadul îngheaţă.
-73° – Serviciile speciale finlandeze îl evacuează pe Moş Crăciun din Laponia. Ruşii poartă căciuli cu urechi.
-80° – Avocaţii bagă mâinile în propriile buzunare.
-114° – Alcoolul etilic îngheaţă. Ruşii nu sunt fericiţi.
-273° – Zero absolut, mişcarea atomilor se opreşte. Ruşii poartă cizme.
-295° – 90% din planetă e moartă. Echipa de fotbal a Rusiei devine campioană mondială.

(Traducere a unui text găsit la întâmplare pe internet)

Încă un post fără titlu. Fără motiv. Aş fi fost în stare să scriu ceva pe un subiect anume, să pun cap la cap câteva gânduri rătăcite. Dar nu am vrut. Las aşa. Mi se pare mai ok. N-am nici o idee de titlu.

Nu am umplut blogul cu fulgi de zăpadă. Nu am pus nimic roşu pe aici. Vreun Moş Crăciun sau ceva de sezon. Nu v-am urat nimic. Nu m-am simţit în stare. Vă urez acum “La mulţi ani!”. Să fie. Cu întârziere, dar merge.

Am vreo patru proiecte începute. Şi încerc să le termin. Cât mai curând posibil. Dar mă simt obosit. Obosit în draci.

Motocicleta e încă în parcare, sub prelată. Şi sub zăpadă. Nici acum nu am apucat să o împing până la garaj. Că de pornit… e mai greu. Momentan refuză cu încăpăţânare. Poate e mai bine că nu vrea. Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a venit să ignor frigul şi gheaţa şi să ies de nebun. Mă cheamă drumurile… De când s-a schimbat vremea parcă am intrat în moarte clinică.

Mă trezesc dimineaţa şi încep să înjur bările metalice laterale ale scaunului pe care am dormit. Mă ridic şi înţepenesc. Stau câteva minute până încep să îmi simt iarăşi picioarele. Ignor borcanul de ness şi mă întind după punga de ceai granulat. De lămâie. Arunc câteva linguriţe de granule într-o cană şi mă târăsc încet către dozator după apă caldă. Arunc câteva priviri scârbite la bradul de plastic căruia i se tot aprind becurile colorate. Arunc şi o privire peste parcarea goală. Şi mă întorc între cele două monitoare. Beau o gură de ceai şi îmi frig liniştit gura, limba şi gâtul. Aprind o ţigară, trag, tuşesc. Întind mâna după grămada de pastile din spatele monitorului, extrag câteva şi le înghit. Apoi mă mai frig încă o dată cu o gură de ceai. Dau câteva clickuri aiurea, şterg câteva mailuri rătăcite şi calculez cam în cât timp îşi vor face pastilele efectul. Se pare că stomacul meu a început să refuze şi pizza. Exact asta îmi mai lipsea. Între timp îmi sună telefonul: “Bă, e Crăciunul! Vii şi tu pe acasă?” “Bă, nu. O să încerc să ajung pe săptămâna viitoare. Dar nu pot să promit nimic” “Ai să mori dracu’ acolo…”

Am un talent al dracu’ să înţeleg unele chestii care se întâmplă chiar dacă mi se ascund multe. Şi îmi place în draci ca, după ceva vreme, când mi se spune adevărul, să rânjesc sadic şi să zic “Nu era nevoie să îmi mai spui. Ştiam deja.”

Până în Anul Nou mă plictiseam într-o seară. Am luat maşina de tuns şi am înfipt-o în barbă. Mi-a luat aproape jumătate de oră să curăţ tot de pe faţă. Apoi mi-am dat seama că era mai bine dacă doar o tundeam un pic. Ultima oară când am făcut asta mi s-a zis că arăt ca un psihopat fără barbă.

Gata. E o nouă zi. E prima zi din restul vieţii mele.

Deşi l-am terminat în vreo trei zile, mi-a luat mai bine de o lună până să îi fac şi o poză. Apoi încă vreo două luni până să îl pun şi aici. Ca de obicei, de la D-Toys, de 1000 de piese.