Încep prin acest post o nouă categorie, denumită “Evenimente”. Majoritatea evenimentelor se desfăşoară la “Apaşu Bar”. Deeeeeeeeci…
Vineri, 19 Iunie 2009, începând cu orele 20.00, un concert rock, cu influenţe progressive / melodic. Trupa care va cânta (live, bineînţeles), se numeşte “Fortuneteller” şi o puteţi găsi online pe Myspace sau pe site-ul lor Fortuneteller.ro.
Intrarea este liberă. Distracţia… garantată.
Am tot pomenit de câteva ori bune până acum de “barul lui Apaşu”, însă nu am apucat niciodată să scriu două-trei vorbe despre locul acesta, deşi merită din plin.
Aflat sub sloganul “Templul renaşterii şi regăsirii de sine”, “La Apaşu” este locul unde mă opresc cel mai des. Pentru o bere rece, pentru un suc (rece), pentru şurubărit ceva (motoreta mea oricum stă mai mult acolo decât la mine), pentru o vorbă, pentru o glumă, pentru orice. De ajuns se ajunge foarte simplu. E pe str. Economu Cezărescu, la numărul 43. Adică la 50 de metri de “Pui De Urs”. Sau la câteva minute depărtare de staţia de metrou Grozăveşti.
Barul e micuţ, atmosfera prietenoasă. Desigur, nu pentru manelari. Motociclete parcate mai mereu pe trotuarele din faţa barului, muzica (sau cea mai mare parte a ei) rock, oamenii super ok, berea rece şi ieftină (5 lei Ursus, 4 lei Timişoreana). În cea mai mare parte a timpului muzica vine de la calculator (Winamp), iar fiecare îşi poate cere melodia preferată. Din playlist sau de pe YouTube.
Vara este terasa deschisă, iarna este suficient de mult spaţiu înăuntru. De obicei în weekend-uri sunt concerte live, scena amenajată permiţând fără probleme acest lucru.
Ar fi multe de spus despre acest bar. Însă aş avea de scris mult prea mult. Aşa că las doritorii să vadă cu ochii lor, să se simtă bine şi să bem un pahar (sau o sticlă) împreună.
Din punctul meu de vedere sunt doar câteva sărbători importante în an. Paşte, Crăciun. Unele aniversări. Câţiva sfinţi importanţi. Şi cam atât.
Ieri am avut o zi destul de grea. Nu dau detalii, zic doar că a fost grea. E suficient. Aseară am ajuns la bar la Apaşu, am băut rapid câteva beri. Târziu, mă decid să plec. Având de ales între a pleca acasă sau la muncă, aleg a doua variantă, mai ales că mă anunţase cineva că are nişte probleme şi are nevoie de un pic de ajutor. Fie. Mă duc la birou. Rezolv problemele. Apoi mă apuc de lucru la ale mele. Şi tot lucrez. La un moment dat am adormit cu capul pe tastatură. Spre dimineaţă.
Mă trezesc nişte bubuituri puternice. Ce dracu’ se întâmplă? Deschid ochii, lumină afară. Şi mulţi nori negri. Tuna în draci. Şi fulgera. Şi se pregătea de furtună. Ok, fie. Mă trezesc, mă frec la ochi, mă târăsc spre dozatorul de apă, pun nişte apă fierbinte peste 4 linguri de ness şi mă reaşez pe scaun în faţa monitorului. Beau, mă frig la limbă, aprind o ţigară. Chestiile normale, chestiile zilnice.
Mă salt fără motiv să mă holbez pe geam, să văd cum decurge furtuna. Mă uit prin parcare… Aproape goală. Măi să fie! Mă uit la ceas… cam 10. Trecut serios de ora la care începe de obicei programul de lucru. Mă mai uit încă o dată în parcare. Doar câteva maşini pe care nu le recunosc. Nici una de la firmele de pe acelaşi etaj. “Heh, asta e, or fi în ceva team-building vecinii de pe etaj…”. Merg până la baie, mai bântui un pic prin firmă. Pustiu. Arunc o privire şi în lista de prieteni de pe Yahoo Messenger. Aproape goală. Ce dracu’…
Îmi dau seama că nu am nimic de băut pe aici. Nici o problemă, s-a mai potolit ploaia. Iau ţigările, nişte bani, telefonul, cheile şi cobor după Cola, jos, la terasă. Traversez parcarea, ajung la uşa terasei. Trag hotărât. Uşa încuiată. Bă, las-o dracu. E vreo glumă proastă? Cineva vrea să îmi facă vreo farsă ciudată? Nu m-am trezit de fapt din somn şi încă visez?
Ok. Mă duc să cumpăr de băut de la spălătoria auto de la colţ. Că au şi magazin non-stop. În drum spre spălătorie scot telefonul. Şi sun o prietenă care ar fi trebuit să fie la servici azi. Îmi răspunde o voce somnoroasă.
- Ce faci bă? Dormi?
- Da…
- Păi de ce nu eşti la servici la ora asta?
- Păi… pentru că e luni.
- Păi tocmai că e luni. De ce nu eşti la servici???
- Aaaaa… Păi e nu ştiu ce sărbătoare şi mai toţi au liber.
Mă loveşte un hohot de râs sadic. Mă duc la magazin, iau ce am nevoie. Tanti de acolo se uită lung la mine uşor amuzată. La fel si portarul de la firmă când revin. Urc în birou, şi reîncep să râd.
Majoritatea firmelor MARI, corporaţiile, companiile au tot felul de posturi. Manageri, CEO, majoritatea au psihologi, relaţii umane, etc. Cred că ar trebui să se înceapă angajarea de popi. Sau măcar d’ăştia mai mici care au terminat ceva teologie. Să mai anunţe oamenii din când în când că urmează vreo sărbătoare d’asta mai ciudată de care majoritatea habar nu au…
Te fuți în ele de zile, că uneori ajung să treacă atât de repede că începi să uiți ce zi e, ce dată, ce lună. Ba chiar și ce an. Da’ ele trec. Și ajungi din când în când să te trezești vorbind singur: “Să-mi fut una, iar am uitat că trebuia să fac <<ceva>> ce trebuia de fapt să fac acum două săptămâni. Sau trei. De fapt, când trebuia să fac asta???”
M-am întâlnit întâmplător zilele trecute cu un amic în metrou. Seara, pe la 8-9. Se ducea la muncă. Și, fără să își dea seama, a zis o chestie al dracu’ de adevărată: “Bă, de când sunt angajat am ajuns la o concluzie tristă: salariul nu îl iei lunar pentru a pune un ban deoparte sau a face ceva cu banii ăia, salariul îl iei pentru a-ți plăti datoriile făcute până atunci.” Al dracu’ de adevărat și al dracu’ de dureros. Am luat așa-zisul salariu zilele astea. S-a dus aproape tot, aproape instant, și încă nu mi-am plătit toate datoriile. Fuckin’ great. Life is wonderfull.
Rahatul de volantă de la motor încă nu a ieșit de pe ax. Se încăpățânează să rămână acolo, înfipt sănătos. Am bătut în el, am tras de el, am înjurat, mi-am băgat în el, în familia lui, sfinți, mecanici, prese, Yamaha și restul. Iar ăla încă nu a reacționat în nici un mod. Stă acolo înfipt și nu dă nici un semn că ar vrea să se schimbe situația asta. Încă nu am încercat cu dinamită, dar nu e timpul trecut. Cred că o să mă satur rău de tot într-o bună zi, am să scurg ce mai are benzină prin rezervor, și am să îmi aprind o țigară de la flacăra motoretei rânjind sadic.
Mă tot chinui să o schimb. Vreau o Hondiță. Și nu e decât 3000 EUR. Până acum am o promisiune de 500 EUR. Un pic nesigură, dar este totuși un pas în față. E clar, în ritmul ăsta am să merg cu motorul la iarnă, pe gheață.
Am început să mă satur de tramvaie, autobuze, metrou. Mai ales când fac între o oră și o oră jumate de la servici spre orice destinație, fie ea la barul lui Apașu, fie ea acasă. Am mers (și încă mai fac asta din când în când) cu taxiul. Am un fix al meu și merg mai mereu cu Meridian sau Național. Poate din cauza că au dispeceratul comun (9444) și habar nu am unde sun când apelez numărul ăla. Important e că trimit mașinile destul de repejor. Da’ numai o parte din șoferi sunt relativ ok. Partea mai mică. În rest… Dumnezeu cu mila. Mersul aiurea prin oraș nu mai e nimic nou. Semnalizări… cam un caz din 7. Prioritate și alte alea… mai rar. Dar nu e asta problema. Problema e că atunci când iau un taxi, mă aștept să ajung ceva mai repede decât cu metroul. Că doar d’aia îl plătesc. Și mă aștept și să treacă timpul mai repede, să mă țină șoferul de vorbă, că doar d’aia își ia bacșișul de la mine. Sau măcar să ascult o muzică la el în mașină.
Am avut noroc săptămâna asta aproape numai de șoferi de rahat. Am ascultat într-o noapte la unul nu știu ce emisiune de sport, în care niște oarecare așa-zise personalități din domeniu discutau despre nu știu ce situație a unei echipe renumite de pe la noi. Habar nu am de fotbal. Nu știu, nu mă pasionează, nu mă interesează. În schimb urla radioul ăla de am ajuns cu dureri de cap. Asta lăsând deoparte comentariile șoferului la fiecare schimb de replici auzit la radio. Însă a fost un caz ceva mai fericit. Majoritatea lor (mai ales ăia care fac curse pe zi) au un fix din a vorbi în continuu la telefon. Cu nevasta, cu amanta, cu părinți, cu vecinu’, cu Vasile, cu alți amici. Și vorbesc în continuu, de parcă nici nu aș exista, de parcă nici nu aș fi la ei în mașină. Despre orice. De la fotbal, programări de partide de pescuit, vreun futai rapid, review-uri la vreun alt futai rapid. Orice. În timp ce mă plictisesc groaznic. Păi bă nea șoferu’… tu chiar mai vrei vreun bacșiș pentru asta??? Pentru ce? Pentru că ți-am ascultat predica și poveștile spuse amicilor? Nu vezi nimic. Cursa și atât. Nimic peste.
Mi-e dor de drumuri. De șosele lungi. De curbe fără vizibilitate pe vreo șosea șerpuită cu păduri dese pe ambele părți. Sau pădure pe o parte și prăpastie pe cealaltă. De ploi rapide de vară care mă prind pe la dracu’ în praznic. De nopți reci sau calde. De stele aprinse pe cerul senin, văzute la câți mai mulți kilometri distanță de orașul ăsta mizerabil. Vreau să plec. Fără destinație, fără program prestabilit. Pur și simplu. Să mă opresc iar undeva, în câmp, să nu am nici cea mai vagă idee unde sunt, să îmi aprind o țigară și să mă întreb fericit: “Unde dracu’ am ajuns???” Să arunc țigara și să plec mai departe.
