Sep 19

Rămân fără cuvinte. Privesc rătăcit în jur. Apoi mai citesc o dată mesajul. Sperând să citesc altceva acolo, nu ceea ce văzusem mai devreme. Dar e acelaşi lucru scris. Absolut identic. Trântesc telefonul pe birou. Cotrobăi prin pachetul de ţigări şi extrag una. Şi trec câteva minute bune până o şi aprind. Privirea îmi aleargă rătăcită pe pereţi, se opreşte din când în când pe telefon apoi îşi continuă alergarea. Deşi conştientă de ceea ce se întâmplă, mintea refuză să înţeleagă. Refuză să accepte. Care este preţul sincerităţii…?

Mecanic încalţ bocancii. Şi nu îmi pasă că încă sunt uzi pe dinăuntru. Cerul e negru de nori, frigul se simte până şi în spatele ferestrei. Însă ignor şi combinezonul şi hainele mai groase. Privirea încă aleargă în timp ce degetele leagă mecanic şireturile. Arunc geaca pe mine şi îmi îndes mănuşile în buzunar. Cele obişnuite, fără degete. Din reflex verific buzunarele să fie închise şi să am acte la mine. Trântesc telefonul şi ţigările într-un buzunar. Strâng cheile în palmă, iau casca şi ies.

Apăs hotărât butonul şi bubuitul tobelor rupe liniştea nopţii. “Unde te duci?” îmi răsună o voce în minte. Chiar aşa, unde mă duc? Însă întrebarea mi-o pun în timp ce ies în trombă pe poartă, fără să mă asigur şi tăind calea unei maşini. Fac dreapta pe bulevard. Schimb vitezele din instinct. Mecanic. Şi continui să accelerez. Nu văd şoseaua. Nu văd semafoarele. Nu văd semnele. În jurul meu dansează doar luminile oraşului.

Văd totuşi un semafor şi o lumină roşie. Piciorul mi se înfige hotărât în frână şi roata din spate începe să alunece pe praful adunat de ploi. Simt fierul cum dansează sub mine. Văd ca prin ceaţă semaforul că se face verde. Şi trag hotărât de acceleraţie. Tunetul ce izvorăşte din ţevi dezlănţuie iadul în urma mea.

Privirea mi-e aţintită către un punct fix, undeva în faţă. Mâinile strâng nebuneşte ghidonul. Nu îmi mai pasă de ce e în stânga sau în dreapta. Nu îmi pasă că trec prin gropi, peste şine de tramvai, prin apă. Nu îmi pasă că acul kilometrajului se apropie rapid de sută. Văd doar luminile care mă cheamă.

“La un moment dat… m-am rupt de lume. A început să nu îmi mai pese de nimic. Şi mi s-a spus de multe ori că sunt indiferent şi antisocial”. Străzi, alei, intersecţii, bulevarde, indicatoare. Mâinile mi-au îngheţat de mult. Însă nu vreau să mă opresc. Continui să alerg fără ţintă. Drumul mă cheamă la el. Noaptea îmi zâmbeşte şi mă cuprinde în braţele ei.

“Unde te duci?” Însă alung întrebarea. Şi încerc să alung toate gândurile ce îmi invadează mintea. Nu îmi pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă încotro merg, de ce merg, când, unde şi dacă mă voi întoarce. Mi-am asumat riscul. Acum sunt dispus să îi plătesc oricând preţul… Şi, cu unele rare excepţii, să fiu aşa cum sunt: antisocial. Nepăsător. Rece.

Leave a Reply