14 Mai. Spre 15. Aproape ora 5 dimineaţa. “Unde am pus încărcătorul de la telefon?” “Am două baterii de la cameră descărcate.” “Unde am pus hârtiile?” “Care tricouri să mi le iau?” “Un hanorac sau două?”. Încă o gură de cafea. Pardon, ness. Din ăla super-strong. Alergătură de colo până colo. Încă un fum tras adânc din ţigară. În sfârşit, decid că e suficient. Nu că am totul pregătit, doar că e suficient. Mi-a ajuns. E 5 dimineaţa. Şi nici ultimele două nopţi nu am dormit prea mult. Iar de dimineaţă… O să mă trezesc devreme şi o să am timp să termin tot până la 10 jumătate când ies pe uşă. Da, o să mă trezesc la 8 cel târziu. Şi o să am timp.
15 Mai. Joi. Dimineaţa, ora 9.45. “Cât dracu’ e ceasul…?” Şi văd ce îmi spune calculatorul. Urlu. Cu sete. Şi încep să alerg. Ora 10.20. Totul pare ok. Sper că nu am uitat nimic.
Ora 11.15. Cu rucsacul în spate, geanta cu laptopul în mână şi ţigara înfiptă între buze ies fericit pe poartă. Gata… A început. Ora 12.20, aeroportul Otopeni. “Aveţi bagaj?” “Un rucsac la bagaje, laptopul îl ţin cu mine…” Verificare rapidă. Totul ok. “Poarta 6. Drum bun!” Trec şi prin detector. Nu scoate nici un sunet. Normal, că doar îmi ţin pantalonii cu mâinile. Nu am de ce să fac un striptease gratuit în aeroport. Ajung la următoarea poartă. “Paşaportul, vă rog.” Arăt buletinul şi rânjesc. User-friendly pe dracu. Arăt de parcă m-ar fi curentat în poza aia. “Nu prea semănaţi… Sigur sunteţi dumneavoastră?” Mai rânjesc o dată, îmi iau plasticul şi continui. Ultima poartă. “Aveţi ceva de declarat?” “Nu, nu cred.”
Holuri. Câteva, lungi, curate. Şi urmează sala de aşteptare. Parcă e diferit de plecarea din noiembrie din Băneasa… E curat. E modern. Iau un loc. Deschid laptopul. Încep să scriu. Dau câteva telefoane scurte, apoi telefonul e trimis să doarmă într-un buzunar.
Îmbarcarea în jumătate de oră… Şi afară a început să plouă.
Suntem îmbarcaţi în avion. Îmi ocup locul cu greu, din cauza distanţei prea mici între scaune. Locul de la fereastră. Pe care mi l-am ales când am făcut rezervarea. Decolarea foarte uşoară. Abia s-a simţit. Abia după decolare îmi dau seama că mi-am pus camera foto în rucsacul care e la bagaje. Asta e, fac poze cu norii la întoarcere.
Trei ore de zbor liniştit. Apoi cobor în aeroportul Amsterdam Schiphol. Îmi recuperez bagajul şi bântui un pic pe acolo căutând casa de bilete pentru tren. O recunosc de la depărtare după coadă. Îmi iau biletul, până la Rotterdam Alexander. Cu schimbare în Rotterdam Centraal. Trenul pleacă la 17.12. Ora lor. Mă uit la ceas, 16.45. Mai am timp… Văd undeva într-un colţ o firmă luminoasă uriaşă. Starbucks. Mă prezint la coadă şi arăt spre o cafea. Pe care o dau pe gât rapid, în 10 minute, cu 3 ţigări.
Cobor pe peron. Trenul ajunge fix la 17.12. Că doar aşa scria şi pe bilet. Urc, îmi iau un loc, dau drumul la mp3 player. La 17.53 sunt în Rotterdam Centraal. Că doar e intercity. Schimb trenul, şi îl iau pe cel spre Rotterdam Alexander, care pleacă la 18.02. Ajung în Alexander în 8 minute.
Cobor, mai fumez o ţigară. Dee mă sună şi îmi zice că vine să mă ia din staţie. Între timp fac câteva poze rapid…
Apare Dee, mă îmbarc în maşină şi mergem spre casă. Un pic mai târziu îmi zice: “Mergem să mâncăm într-un loc care sigur o să îţi placă.” Şi aşa ajung într-un restaurant micuţ, lângă apă, undeva aproape de port. Mi se spun câteva cuvinte despre acel loc, este un restaurant dintr-o serie de aproximativ 15, toate “botezate” cu nume de urşi. Când intru înţeleg şi de ce… Tot restaurantul era plin de ursuleţi de pluş. De la cele mai mici modele, până la unii imenşi. Zeci. Lejer peste sută. Îmi comand un Mix Grill şi am o surpriză. Mare. La fel de mare ca platoul care mi se aşează pe masă.
După ce (cu greu) aproape am reuşit să termin ce era acolo, am avut o “scurtă” plimbare prin oraş. Apoi înapoi acasă. Unde ne-am întins la vorbă până pe la ora 3. Ora României. Apoi… somn. Binemeritat. Mi se închideau ochii…
Rămâne ca după ce revin săptămâna viitoare să modific textele scrise aici, să adaug linkuri şi diacritice. Până atunci, ziua 2 în scurt timp…
