A început cu o simplă propunere. O propunere care mi-a plăcut. Şi pe care am acceptat-o. Cel puţin din curiozitate. Fără să ştiu că acel “Yes, sure” va însemna atât de mult. S-a discutat mult despre asta. S-a stabilit data. Între vineri, 23 şi duminică, 25 noiembrie. Locul unde trebuia să ajung: Rotterdam, Olanda.
După îndelungi discuţii şi căutari m-am convins că unul dintre cele mai directe şi rapide moduri de a ajunge acolo ar fi avionul până la Bruxelles, iar de acolo trenul până în Rotterdam. Din fericire un amic s-a oferit să mă ajute, aşa că a rămas stabilit ca eu să aterizez în aeroportul Brussels (Zaventem), de unde voi fi îmbarcat într-o maşină cu care vom ajunge până în Rotterdam.
Mi-am rezervat / cumpărat bilete cu aproximativ 2 săptămâni înainte, de la Blue Air, şi am tot aşteptat ziua plecării. Am confirmat cu câteva zile înainte de plecare biletele, cu plecare la ora 3 din Aeroportul Băneasa pe 23 noiembrie, şi sosire parcă în jur de 22.45 duminică noaptea, pe 25, în acelaşi aeroport.
Vineri pe 23 am ajuns în aeroport (thanks Blue), am făcut check-in, mi-am luat geanta cu laptopul şi rucsacul şi am trecut în sala de aşteptare. Unde am aşteptat în picioare aproape 2 ore, în acelaşi loc cu alte câteva zeci de oameni înghesuiţi într-o sală prea mică. În sfârşit, a apărut un autobuz care ne-a lăsat la scara avionului. Am urcat, mi-am luat locul de la geam (nu am cerut asta în mod special, dar locul acela era specificat pe bilet), am înjurat scaunele prea apropiate între ele (abia îmi încăpeau genunchii între scaunul meu şi cel din faţă), mi-am pus centura şi am aşteptat.
Decolarea a fost destul de în regulă, fără probleme, fără emoţii. Zborul până la escală (Köln - aeroportul Bonn) a fost destul de rapid, aproximativ 2 ore şi jumătate, timp în care am citit şi am admirat ceea ce se vedea prin gemuleţul acela mic: nori, soare, şosele minuscule, vârfuri de munţi înzăpezite, oraşe. În Köln deşi escala trebuia să fie de 30 de minute s-a prelungit până la aproape 50, din cauza pilotului care şi-a pierdut locul în şirul de decolare. Însă această întârziere a avut şi o parte bună: decolând mai târziu decât era prevăzut în grafic, zborul s-a desfăşurat la o altitudine mai joasă (comparativ cu cei 10.000 metri la care s-a zburat până la escală). Iar sub noi se vedea iniţial o Germanie apoi o Belgie peste care coborâse noaptea, şi mii, poate zeci de mii de lumini.
În Bruxelles, după aterizare, am întâlnit omul care mă aştepta, însă m-a anunţat că îşi lăsase maşina în Antwerp şi trebuia să ajungem acolo cu trenul. Zis şi făcut. A fost un drum de 10 minute cu un tren care ne-a dus de la aeroport în gara Brussels Nord, iar de acolo următorul tren spre Antwerp, drum de încă o oră.
Din Antwerp s-a luat maşina, şi am plecat către Rotterdam. După un drum destul de lung pe autostrăzi foarte bine luminate, am reuşit să ajungem în Rotterdam în jur de ora 1. Noaptea. Am ajuns la Hipo acasă, pe vapor, şi am descoperit mulţi oameni care ne aşteptau. Ni s-au arătat lăzile de bere, ne-am servit singuri, şi aproape ne-a prins dimineaţa. Însă oboseala începea să îşi spună cuvântul, aşa că ne-am îmbarcat în maşini şi am plecat spre apartamentul lui Dee, unde am rămas de fapt tot weekendul.
Nu dau prea multe detalii despre oraş, sau despre cele două zile petrecute acolo. În cea mai mare parte las fotografiile să vorbească pentru mine. M-au plimbat mult, prin oraş, în afara oraşului, mi s-a arătat portul, am văzut o mulţime de clădiri extraordinare, am cunoscut mulţi oameni extraordinari.
Am făcut cunoştinţă cu un oraş superb. O ţară civilizată. O ţară în care am fost salutat în magazine. O ţară în care nu îmi era teamă să mă plimb de nebun pe străzi. O ţară în ale cărei mijloace de transport nu am auzit muzică urlând din telefoanele mobile. O ţară în care nu am văzut nici o figură dubioasă, care să fie cu ochii spre portofelul sau buzunarele mele. O ţară în care mi s-a zâmbit frumos indiferent în ce loc eram. Deşi eram un necunoscut. O ţară unde existau peste tot benzi speciale pentru scutere şi pietoni, la câţiva metri în lateralele străzilor, speed-way-urilor (nu ştiu ce termen românesc ar exista pentru aşa ceva) şi inclusiv în lateralele autostrăzilor. O ţară în care se respecta viteza legală şi codul rutier. O ţară în care nu am văzut cozi la semafoare. O ţară în care nu am auzit măcar un singur claxon în decursul celor trei zile. O ţară în care nimeni nu se grăbea să depăşească coloana de la semafor. O ţară în care nimeni nu vira fără să semnalizeze. Repet… o ţară civilizată.
Am plecat din Rotterdam duminică după-amiază, în jur de ora 2. Şi am plecat cu păreri de rău că trebuie să plec. Şi lăsând în urmă promisiunea că mă voi întoarce foarte curând. Am ajuns seara în jur de 6 la aeroportul din Brussels. Din cauza întârzierilor neprevăzute, în loc să se decoleze la ora 7.15 s-a decolat la 9.40. Timp petrecut în aeroport. Am ajuns înapoi în Bucureşti un pic după miezul nopţii. Şi înapoi în firmă în jur de ora 2. Noaptea. Obosit, nedormit şi plin de regrete.
Acum aştept cu nerăbdare luna februarie. Şi următorul drum acolo. Bună dimineaţa, România. Trezeşte-te din somn, şi vezi cât de mizerabilă eşti comparativ cu orice altă ţară din Europa.
