Aşteptai cu nerăbdare seara de ajun, aşteptai cu nerăbdare cadourile, te pregăteai îndelung pentru colindat, repetai cu cercul restrâns de prieteni colinde, Pluguşor, Sorcova. Îţi pregăteai din timp cizmele, mănuşile şi căciula pentru noaptea în care aveai să străbaţi troienele de zăpadă cântând “Bună dimineaţa la Moş Ajun”. Traversai uliţele ţinându-l strâns pe bunicul de mână, în timp ce cu cealaltă mână strângeai trăistuţa cu nuci, covrigi şi dulciuri.

Abia aşteptai să se aşeze suficient de bine zăpada şi să se înmoaie un pic, pentru a rostogoli bulgării încercând să construieşti cel mai frumos om de zăpadă. Te furişai prin orice ungher din casă încercând să descoperi unde ar putea fi ascunse cadourile ce îl aşteptau pe Moş să le împartă. Alergai dis de dimineaţă spre cel mai apropiat deluşor trăgând sania după tine, şi petreceai toată ziua tăvălindu-te prin zăpada aceea albă, imaculată.

Ascultai colindele ce se auzeau peste tot, în fiecare casă. Stăteai zeci de minute în şir în ninsoare, privind fascinat jocul fulgilor de nea şi ascultând muzica lor, o muzică pe care o auzeai numai tu. Nu simţeai frigul, nu ştiai de probleme, erai doar tu în lumea ta, o lume magică.

Trezeşte-te şi deschide ochii copile… Au trecut anii şi nimic nu mai e la fel. Drumurile şi viaţa au creat între tine şi acele vremuri o prăpastie imensă. Iar tot ce a fost odată, toată vraja aceea a sărbătorilor, s-a topit odată cu ultimul om de zăpadă şi nu pare a mai reveni.

Nu voi uita niciodată lacrimile înnăbuşite ale mamei mele din această dimineaţă, când, după ce s-a trezit cu mine acasă la ora 7, a aflat că a venit ziua. Că voi pleca. Nu voi uita niciodată privirea tatălui şi vocea jumătate stinsă care a reuşit să spună doar: “Păi… Ne mai auzim la telefon… nu?”. N-am să-i uit niciodată pe cei care m-au susţinut şi încurajat. Nu dau nume. Se ştiu ei.

Vă mulţumesc pentru tot. Şi promit că vom avea ocazia să mai ciocnim un pahar împreună.

În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.

Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.

Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.

Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”

“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.

Mecanic încalţ bocancii. Şi nu îmi pasă că încă sunt uzi pe dinăuntru. Cerul e negru de nori, frigul se simte până şi în spatele ferestrei. Însă ignor şi combinezonul şi hainele mai groase. Privirea încă aleargă în timp ce degetele leagă mecanic şireturile. Arunc geaca pe mine şi îmi îndes mănuşile în buzunar. Cele obişnuite, fără degete. Din reflex verific buzunarele să fie închise şi să am acte la mine. Trântesc telefonul şi ţigările într-un buzunar. Strâng cheile în palmă, iau casca şi ies.

Apăs hotărât butonul şi bubuitul tobelor rupe liniştea nopţii. “Unde te duci?” îmi răsună o voce în minte. Chiar aşa, unde mă duc? Însă întrebarea mi-o pun în timp ce ies în trombă pe poartă, fără să mă asigur şi tăind calea unei maşini. Fac dreapta pe bulevard. Schimb vitezele din instinct. Mecanic. Şi continui să accelerez. Nu văd şoseaua. Nu văd semafoarele. Nu văd semnele. În jurul meu dansează doar luminile oraşului.

Văd totuşi un semafor şi o lumină roşie. Piciorul mi se înfige hotărât în frână şi roata din spate începe să alunece pe praful adunat de ploi. Simt fierul cum dansează sub mine. Văd ca prin ceaţă semaforul că se face verde. Şi trag hotărât de acceleraţie. Tunetul ce izvorăşte din ţevi dezlănţuie iadul în urma mea.

Privirea mi-e aţintită către un punct fix, undeva în faţă. Mâinile strâng nebuneşte ghidonul. Nu îmi mai pasă de ce e în stânga sau în dreapta. Nu îmi pasă că trec prin gropi, peste şine de tramvai, prin apă. Nu îmi pasă că acul kilometrajului se apropie rapid de sută. Văd doar luminile care mă cheamă.

“La un moment dat… m-am rupt de lume. A început să nu îmi mai pese de nimic. Şi mi s-a spus de multe ori că sunt indiferent şi antisocial”. Străzi, alei, intersecţii, bulevarde, indicatoare. Mâinile mi-au îngheţat de mult. Însă nu vreau să mă opresc. Continui să alerg fără ţintă. Drumul mă cheamă la el. Noaptea îmi zâmbeşte şi mă cuprinde în braţele ei.

“Unde te duci?” Însă alung întrebarea. Şi încerc să alung toate gândurile ce îmi invadează mintea. Nu îmi pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă încotro merg, de ce merg, când, unde şi dacă mă voi întoarce. Mi-am asumat riscul. Acum sunt dispus să îi plătesc oricând preţul… Şi, cu unele rare excepţii, să fiu aşa cum sunt: antisocial. Nepăsător. Rece.

Un câmp alb. Strălucitor de alb. Şi pustiu. Ici-colo câte un copac desfrunzit. La fel de alb. Nici măcar o pală de vânt. Numai fulgi albi de zăpadă care curg liniştiţi de sus. Un cer plin de nori cenuşii. Şi o zi care se apropie de sfârşit. Ceţurile înserării. Ceţuri plutind deasupra unui câmp pustiu, alb. O zăpadă pură. Neatinsă. Dreaptă.

Undeva, o casă. Mică. Înconjurată de un gard dărăpănat din lemn. Doar câteva urme de paşi în jurul ei. Un horn stingher, din care se ridică încet fumul alb. Se ridică printre fulgii pufoşi de nea. Acoperişul plin de zăpadă, ca o cuşmă. Câţiva ţurţuri atârnă la streşini.

Înăuntru, linişte. Cald. Un lemn care arde trosnind în sobă. O buturugă din pădurea din apropiere. Toată casa miroase a mere, lăsate pe pervazuri încă din toamnă. Mere şi gutui. Şi mai miroase a cozonaci proaspăt scoşi din cuptor. Curăţenie perfectă. O mâţă toarce fericită, întinsă pe o blană de miel lângă sobă. O masă încărcată de bunătăţi. Lângă ele, o ulcică din pământ ars, plină cu vin fiert. Aburind.

Lopata de zăpadă sprijinită de un perete, undeva lângă uşă. Un brăduţ verde împodobit. Câteva cutii frumos colorate aşezate sub el.

Un bunic îngândurat care priveşte pe fereastră cum îşi scutură norii încărcătura lor albă. Îngândurat şi tăcut. Din când în când, mai şopteşte uşor, doar pentru el: “Nu mai vine…”.

O mamă cu mâinile îngălbenite. Cu şorţul de bucătărie albit de făină. Făină albă. Curată. Din grâu muncit de mână. Stă aşezată pe un scaun. Încearcă să îşi amintească ce mai are de făcut. Dar nu mai reuşeşte. Tot ceea ce o preocupă este o întrebare, fără să ştie că nu este singura care nu îi cunoaşte răspunsul: “Nu mai vine…?”.

Fulgi mari care cad de sus şi acoperă drumul. Uliţa pustie. Linişte. Doar din când în când, se mai aud de undeva, de departe, voci de copii şi clopoţei. Colindători. Dar vocile se pierd în ninsoare, deasupra câmpului alb. Strălucitor de alb.

***

O stradă murdară. Zăpada, odată albă, nu mai are de mult culoarea ei normală. Au trecut prea multe maşini peste ea. Şi prea mulţi paşi ai oamenilor au strivit-o. Un cer gri. Acoperit de nori roşietici. Roşietici din pricina luminilor oraşului. Fulgi albi, pufoşi de nea curg neîncetat. Uşor, lin. Dar nimeni nu are timp să îi observe. Toţi trecătorii sunt prea ocupaţi ca să îi vadă.

Un bloc gri. Doar câteva ferestre luminate. La una sau două, instalaţii de brad atârnate. Maşini înghesuite în parcare. Un motor ambalat mugeşte. Înjurături din plin. Câteva mâţe rătăcite stau zgribulite sub o scară. Mereu cu ochii deschişi, mereu atente, să nu cumva să apară vreun câine vagabond.

Un apartament banal de bloc. Un pic de căldură din caloriferele obosite. Bucăţele de beteală atârnate la ferestre. Haine lăsate în dezordine peste tot. Hârtii aruncate pe birou, cărţi uitate deschise. Un calculator pornit, din care se aude încet o muzică liniştită. O muzică despre dorul de casă, de părinţi.

Masa din bucătărie aproape goală. Doar ceva gătit la repezeală. O scrumieră plină care nu a mai fost golită de câteva zile. În ea arde uşor o ţigară, iar fumul se ridică spre tavanul odată alb. Lângă ea o cană cu cafea. Pregătită şi băută jumătate de dimineaţă.

Nici măcar o crenguţă de brad. Nici o cutie frumos colorată. Doar un rucsac trântit lângă uşă, din care iese jumătate afară o salopetă de lucru murdară. Un pisic doarme nepăsător pe pat, lângă pernă. Din când în când tresare, ridică capul, deschide ochişorii, priveşte curios în jur şi se culcă la loc.

Lângă fereastra din bucătărie se zăreşte o siluetă. Aşezat pe un scaun, cu coatele pe pervaz. Părul lung îi e prins într-o coadă. Barba netăiată de câteva săptămâni bune. Ochii roşii de oboseală. Mâinile zgâriate de la muncă. Privirea pierdută încearcă să găsească ceva, undeva, în ninsoarea de afară.

Ici-colo, în cartier, se aud voci de colindători. Dar nu reuşesc să acopere larma oraşului, claxoanele maşinilor sau muzica proastă care se aude din blocurile vecine.

Fulgii de nea coboară în continuare, şi se aşează uşor, formând un covor moale. Dar deloc alb. Pisicile tremură sub scara blocului. De undeva, de la etajul şapte, de la geamul unei bucătării, un “Crăciun fericit, mamă…” pleacă spre o căsuţă mică de ţară, aşezată lângă un câmp alb… Strălucitor de alb.