După câteva zile de Dacorum plec de la bar spre casă. Proaspăt coborât de pe motoretă, mă rog, fără cască şi alte chestii. Cu ochii roşii, pupilele dilatate şi o minunăţie de cearcăne. Atât de arătos încât toţi amicii m-au întrebat ce am fumat, că lor li se pare că a fost bun. În fine.

Urc în autobuz. Mă agăţ de bară la mijloc şi mă holbez pe geam. La staţia de la Budapesta văd cu coada ochiului că se agaţă altcineva de bară în stânga mea. Nu m-am deranjat să mă uit. Rupt de oboseală mă holbam la noaptea de afară în timp ce îmi urla muzica în căşti.

Pe la Piaţa Sudului mă uit spre stânga. Bă să-mi fut una. Lângă mine era Maicăl Geacsăn. Tuciuriu, cămaşă neagră cu nişte chestii roşii pe ea, pălăria neagra, şuviţele gelate, pantofi cu cioc, ochelari negri la ochi. Şi semăna al dracu’ de bine cu originalul. Mă abţin de la comentarii, mă abţin să nu izbucnesc în râs.

O staţie. Două. La a treia nu m-am mai abţinut. Mi-am scos căştile din urechi şi m-am întors spre el.

“Auzi… ştii să şi dansezi ???”

Ăla zâmbeşte şi aprobă. Ete ce se bucură căcănarul. Îl las în pace. Două minute. Apoi mă întorc iar către el.

“Auzi… Da’ Michael parcă nu murise ?”

Începe să i se şteargă zâmbetul de pe bot. Şi începe să mormăie ceva cu fani, club, bla bla.

“Auzi… Da’ dacă ăla e mort… voi de ce dracu’ mai trăiţi ???”

Zâmbetul îi dispare complet. Se uită încurcat la mine, mă măsoară din cap până în vârful bocancilor, mormâie un “scuză-mă” şi se cară lângă uşă. La prima staţie coboară şi se duce dracu’ după blocuri.

E Plus la doi paşi de mine. Ignor căldura şi mă duc. Intru împingând la căruţ. Trântesc în el ce am de trântit. Mă plimb printre rafturi ca un cumpărător interesat de marfă, deşi practic eram interesat doar de aerul lor condiţionat care ţine locul la o temperatură suficient de răcoroasă. Mă holbez liniştit la un decolteu taaaaaaare generos care se plimba pe acolo ataşat de o puştoaică.

Mă duc să plătesc. Intru pe culoar spre casă, îmi iau două pungi şi încep să trântesc din coş pe bandă. Când… zbang. Mă trezesc cu un fier în coaste. Mă întorc pregătit să îi zic de mamă şi îmi dau seama nu doar că mă-sa e moartă de mult, dar în scurt timp se vor şi întâlni amândouă. Chiar din cauze naturale. Mai exact, căruciorul ăla care se înfipsese în coastele mele era împins de o… bătrână ar fi exagerat spus. Aşa că era împins de o băbătâie. Care se uită chiorâş la mine şi trage doi centimetri înapoi de el. Fără scuze, fără pardon. Pur şi simplu. Apoi continuă să se zgâiască la mine.

Asta e, fie, se mai întâmplă. Se poate întâmpla oricui. Rămân calm. Mă întorc şi mai pun două chestii pe bandă. Zbang! Încă un cărucior peste coaste. Măi să fie! Mă întorc iarăşi, babeta continuă să se chiorască la mine. Şi chior să fi fost şi tot puteam citi fără problema dezgustul din privirea ei.

Am plătit până la urmă. După ce mi-am mai luat un cărucior peste oase. Ok, nu pot spune că arătam extraordinar. Părul lung, barbă MARE, tricou, tatuaje, pantaloni scurţi, adidaşi.

Ce-o fi vrut? Să mă duc să îmi cumpăr două-trei chestii îmbrăcat la costum? Eventual proaspăt ras şi tuns scurt? Nu, mersi. O fi vrut să îi cedez locul, să intre la rând înaintea mea? Putea să mă roage. Oricum răspunsul ar fi fost unul singur: MORI! Vrei înaintea mea? Da, îţi cedez locul meu pe lista de aşteptare la aia cu coasa. Du-te tu prima. Vrei să fii prima? Ai prioritate la biserică, să îţi citească popa. Ai prioritate la trecut strada pe roşu când vin maşinile. Ai prioritate la picat în vreo gură de canal după ce plouă. Ai prioritate la cimitir. Vrei şi la supermarket? Mori. Sau stai acasă. Şi aşa ieşiţi pe stradă doar să vi se facă rău după primii zece metri.

Aflat sub sloganul “Templul renaşterii şi regăsirii de sine”, “La Apaşu” este locul unde mă opresc cel mai des. Pentru o bere rece, pentru un suc (rece), pentru şurubărit ceva (motoreta mea oricum stă mai mult acolo decât la mine), pentru o vorbă, pentru o glumă, pentru orice. De ajuns se ajunge foarte simplu. E pe str. Economu Cezărescu, la numărul 43. Adică la 50 de metri de “Pui De Urs”. Sau la câteva minute depărtare de staţia de metrou Grozăveşti.

Barul e micuţ, atmosfera prietenoasă. Desigur, nu pentru manelari. Motociclete parcate mai mereu pe trotuarele din faţa barului, muzica (sau cea mai mare parte a ei) rock, oamenii super ok, berea rece şi ieftină (5 lei Ursus, 4 lei Timişoreana). În cea mai mare parte a timpului muzica vine de la calculator (Winamp), iar fiecare îşi poate cere melodia preferată. Din playlist sau de pe YouTube.

Vara este terasa deschisă, iarna este suficient de mult spaţiu înăuntru. De obicei în weekend-uri sunt concerte live, scena amenajată permiţând fără probleme acest lucru.

Ar fi multe de spus despre acest bar. Însă aş avea de scris mult prea mult. Aşa că las doritorii să vadă cu ochii lor, să se simtă bine şi să bem un pahar (sau o sticlă) împreună.

Pe scurt. Am o zi de tot căcatul. Trece de ora 7, toată lumea pleacă acasă, eu mai am de stat. Până mâine. Cel puţin. Mi se face foame. Mă rog, mi se făcuse mai devreme, abia acum începe să se simtă serios. Scobesc prin portofel, găsesc nişte marunţiş rătăcit. Îmi arunc o geacă pe mine şi plec spre Plus. La fix 5 minute după ce ies pe poartă realizez că bocancii mei iau apă. Asta e, nu mă mai intorc, doar magazinul e aici, la doi paşi.

Intru în magazin. Merg încet, calculând ce îmi pot lua. Deodată zdrang, mă pomenesc cu un cărucior peste călcâie. Întorc capul, o babă care se holba în altă parte. Tac. Asta e, se mai întâmplă. Zdrang, încă o dată. Baba se holba fix la mine. Cu o faţă d’aia de “‘r-aţi ai dracu’ de golani, pe vremea mea dacă ieşeaţi pe stradă vă sălta Ceauşescu”. Tac. Deşi a fost o zi de căcat, încerc să stau calm. Mă dau într-o parte să o las să treacă. Poate se grăbeşte undeva. Când trece pe lângă mine se înfige cu căruciorul într-un raft, se împinge în căruciorul meu, zdrăngăne, trânteşte, mormăie ceva şi se cară mormăind. Tac. Rămân calm.

Ajung la raftul cu pâine. Gol. Minunat. Asta e, mă duc să caut un iaurt. Cu fructe. Singurele de pe raft sunt cele pentru copii până în 3 ani probabil. Iaurt la maxim 50 de grame. Nu iau. Găsesc nişte chestii care par comestibile, le arunc în cărucior şi plec spre casă. Din cele 7-8 case ale magazinului funcţionează doar 2. La care sunt nişte cozi până în fundul magazinului. Asta e. Mă aşez calm la coadă şi aştept.

Mai aveam fix trei metri până la casă, când apare un cărucior împins de o morsă. Maxim 20 de ani, minim 200 de kile. Şi maxim 1.70 înălţime. Care se bagă cu nesimţire în faţă. Tac. Nu am chef de scandal. Morsa se întoarce cu faţa la mine arătându-mi o pereche de ochi rătăciţi în grăsime, coloraţi de jur-împrejur cu negru. Transpirată. Îmbrăcată în nişte blugi cu cel puţin 6 numere mai mici. Şi cu o bluză mulată peste şunci.
- Ce te uiţi aşa la mine?, mă întreabă cu o voce suavă. Care poate concura cu o tobă de eşapament spartă de Dacie. Model 1300. Toamna.
- M-aş fi uitat la tine dacă aveai cu cel puţin 300 de kile mai puţin, îi mormăi printre dinţi. Mă abţin să îi zic şi că nu mă uitam la ea, pentru că mi-e foame şi vreau să mănânc mai târziu, nu să mi se facă scârbă.

O las să se ducă. Ducă-se. Ajung la casă, plătesc, ies. Imediat ce ies din curtea magazinului, fac dreapta. Ăla e drumul normal către firmă. Imediat ce fac dreapta după poarta magazinului, e o staţie de RATB. E un pic de spaţiu asfaltat pentru cei care aşteaptă, spaţiu care se continuă cu un trotuar lat de juma’ de metru. Trotuar pe care nu ai loc să te mişti, din cauza babalâcilor care au ieşit de la cumpărături şi s-au oprit şi la o bârfă mică aşteptând autobuzul.

Mă strecor. Până când mai am fix un metru să trec de aglomeraţia de acolo. Şi mă opresc din cauza a trei… să le zicem ţaţe. Că doamne chiar nu sunt. Cam la 55 de ani fiecare. Toate cu gura mare, urlând ultima bârfă despre o anume vecină care nu se mai înţelege cu bărbată-su. Dau să trec şi nu am pe unde. Vitele, cu paporniţele în braţe, nu dau nici un semn că ar vrea să facă un pic de loc. Zic un “pardon” suficient de tare încât să fiu auzit. Li se rupe. Nici nu mă bagă în seamă. Mai încerc o dată. Nici un rezultat. O împing un pic pe una din ele, şi aproape că răcnesc:
- Îmi daţi şi mie, vă rog, voie să trec ???
- Ho, dom’le, ce te împingi? Tot la autobuz stăm şi noi. Ho, că o să te urci şi tu.

Şi se întoarce iar cu spatele. Mă uit stânga-dreapta să studiez problema. Pe asfalt, MULTĂ fleaşcă şi apă, plus un trafic de tot rahatul. În dreapta, noroi, boscheţi şi altă fleaşcă. Părând a avea mai multă zăpadă.

Nu am mai rezistat. Toţi nervii acumulaţi au răbufnit. Câteva secunde mai târziu trecusem de ele, eram la câţiva metri buni de staţie, în direcţia în care trebuia să merg, strigând peste umăr în urmă un “Mă doare-n cur !”, ca răspuns al urletelor disperate ale unei ţaţe la vreo 55 de ani, cu paporniţa în braţe, care se tăvălea prin noroaie şi fleaşca de pe jos.

Ok, nici eu nu sunt in sfânt. Recunosc că am greşit de câteva ori şi nu am dat prioritate pietonilor pe trecerea de pietoni, însă mi s-a întâmplat doar atunci când eram pe vreun drum drept şi era undeva aiurea vreo trecere de pietoni cu marcajul jegos, şi al cărei indicator nu se vedea din cauza vreunei maşini parcate aiurea. Da’ când trebuie să schimb direcţia… atunci reduc. Reduc, mă asigur, dau prioritate.

Din păcate asta nu se întâmplă şi cu şoferii bucureşteni. Nu ştiu prea bine la alţii cum este, dar în cele câteva locuri pe unde am fost nu am avut surprizele pe care le-am avut în Bucureşti. Să te aventurezi la o plimbare ca pieton prin oraş mergând regulamentar deja a început să devină sport extrem.

Lăsăm deoparte taximetriştii. Ăia, în marea lor majoritate, au circulat destul de haotic de când sunt ei. Am ajuns într-o zi din Dorobanţi în Berceni cu un taximetrist care nu a semnalizat niciodată. Absolut niciodată. Deşi a făcut stânga, dreapta, a depăşit, a schimbat benzi. Nici măcar o dată nu a atins butonul de la semnalizare. Dar ei sunt taximetrişti. Majoritatea sunt şoferi care au ceva experienţă. Sunt şoferi care, în caz că e pe cale să se întâmple ceva, ştiu ce să facă. Ştiu când şi cum să accelereze, ştiu când şi cum să frâneze pentru a evita un accident. Îi lăsăm deoparte.

Problemele apar cu puţoii de 18-19 ani care nu se ştie cum şi-au luat permis, cărora le-a luat tăticu’ şi mămica maşină. Jeep cât mai mare (mai ales dacă sunt fete) sau maşini cât mai puternice (dacă sunt băieţi).

Prin jeep se poate înţelege orice SUV sau maşină cu aspect cât mai masiv. Nu contează firma, nu contează că uneori e vreo chinezărie cu caroserie din plastic şi cu vreun nume pe care nu îl poţi pronunţa dacă încerci să îl citeşti. Nu contează nici dacă e vreun animal 4×4 care trebuie alimentat din 10 în 10 kilometri pentru a evita pana prostului. El se numeşte jeep. Nu contează că este făcut şi pentru off-road. La prima şină de tramvai, la prima gropiţă, trebuie frânat şi trecut cu viteza 1-a. Cât mai încet posibil. Cu cât e maşina mai mare, cu atât mai încet. Să nu cumva să dăuneze cumva maşinuţei care, în alte cazuri, traversează fără probleme munţi, păduri, ape.

Maşina puternică deja a devenit o categorie din ce în ce mai neîncăpătoare. Începând de la maşinile care chiar au fost făcute să fie puternice şi de viteză, până la ultimile maşini de familist care, cu sau fără “tuning”, pot să depăşească suta. Sau să scârţâie când pleacă de pe loc. Până acum o vreme era la modă BMW-ul. Care e totuşi o maşină puternică. Apoi a devenit şi Volkswagen-ul. Dacă într-un timp erau la modă Golf-urile sau Passat-urile, acum e suficient să ai ultimul jaf de Polo fabricat acum 30 de ani. E Volkswagen? Este. Bun, deci e maşină puternică. Faptul că ai o siglă pe ea în forma de W deja îi mai dă minim 100 de cai în plus. Iar proprietarului îi mai creşte peste noapte un coi. Şi devine expert în ale şofatului, în scârţâit de roţi, în drifturi. La ceva vreme după astea două au început să apară diverse alte maşini în categoria “maşini puternice”. Se pare că şi o mizerie de Skoda (Octavia), diesel deja e considerată maşină de putere mare. Şi proprietarului ei îi creşte acelaşi lucru care îi creşte şi proprietarului de Polo. Clasa Audi e şi ea prezentă în cadrul categoriei. Numai că ea vine la pachet cu ceva nou: cu aerul de cocalar şi şmecher. Nu se ştie din ce motiv, în aceeaşi categorie a intrat de o vreme încoace şi Loganul. Nu contează că e doar o Dacie. Nu contează că de la 180 km/h în sus încep să îi zboare tablele. Nu contează că a trecut cu greu testul cu pisica. În momentul în care marele şofer îşi ia un Logan, îi pune stickere şi un moţ de evacuare din târg de la Vitan, el devine şmecher. Îi mai creşte şi lui un coi, ajungând să aibă două, ca orice om normal.

Ce se întâmplă cu aceşti oameni pe stradă? Simplu. Abia evadaţi din faţa calculatorului, abia scoşi cu forţa din Need For Speed, ei devin şoferi. Ei devin tari. Ei devin cei mai buni şoferi posibi. Nici măcar taximetriştii nu se mai compară cu ei. Taximetriştii nu pleacă cu scârţ de la semafor, taximetriştii nu fac drifturi. Cel puţin nu în trafic să îi vadă lumea că sunt ei tari.

Nu se mai ţine cont de prioritate. Are prioritate cine o are mai mare şi mai puternică şi îşi permite să se bage. Când se ia o curbă, nu se mai reduce viteza, nu se mai asigură nimeni, nu se mai dă prioritae. În curbă e mai interesant să accelerezi, să auzi roţile scârţâind. Nu contează că e şi vreo trecere de pietoni. Ăia să aştepte, impresionaţi de măiestria şoferului.

Din păcate sunt din ce în ce mai mulţi în categoria asta. Şoferi care habar nu au ce reprezintă indicatoarele. Şoferi care au auzit poveşti despre o chestie numită prioritate. Şoferi care dacă văd semafor galben accelerează, deşi sunt convinşi că vor trece pe roşu. Şoferi care nu se asigură. Şoferi cărora nu le pasă de limita de viteză. Şoferi care nu ştiu ce reprezintă marcajele. Şoferi care nu ştiu ce e aia linie continuă şi întorc peste ea. Ba chiar mai mult, fac asta şi peste dublă continuă.

Şi când îi opreşti sau fac vreo prostie şi îi întrebi, tot ei sunt cu gura mare: “Da’ ce-am făcut eu? Eu mergeam regulamentar. E vina ăluia. Uite, pe ăla nu îl vezi ce face?”