Direcţia: Timişoara.
Scopul: Da.
Perioada: nelimitată.

Sâmbătă seara, pe la ora 18, intram în Timişoara. Obosit un pic de la drum, un pic speriat de idee. Dar mulţumit.

Nu voi uita niciodată lacrimile înnăbuşite ale mamei mele din această dimineaţă, când, după ce s-a trezit cu mine acasă la ora 7, a aflat că a venit ziua. Că voi pleca. Nu voi uita niciodată privirea tatălui şi vocea jumătate stinsă care a reuşit să spună doar: “Păi… Ne mai auzim la telefon… nu?”. N-am să-i uit niciodată pe cei care m-au susţinut şi încurajat. Nu dau nume. Se ştiu ei.

Vă mulţumesc pentru tot. Şi promit că vom avea ocazia să mai ciocnim un pahar împreună.

Timp de o lună mi s-a tot explicat că NU e cazul să fac aşa ceva pe motocicletă. Nu la sfârşitul lui februarie. Oficial, încă era iarnă. În ultima săptămână chiar s-a simţit asta. A nins. Apoi s-a potolit. Eram zilnic pe site-urile despre vreme, căutând prognoze pentru weekendul respectiv. Nu toate erau promiţătoare, însă părea relativ ok. Temperaturi între 2 şi 6 grade. Asta e, ce-o fi o fi…

Joi am ieşit la cumpărături. Am trecut prin TCM Shop să caut un roboţel de resuscitat bateria. Logic, nu am găsit. Apoi m-am oprit la Salomon să iau mănuşi de ski. Nu am găsit tocmai ce căutam (windproof, waterproof, cu degete subţiri pentru a putea folosi comenzile motocicletei), însă am găsit unele în care mi s-a promis că nu îmi vor îngheţa mâinile. Dacă nu plouă.

Până la urmă am împrumutat un roboţel, am făcut rost de un redresor şi mi-am pus bateria la încărcat. Nu ar fi trebuit să existe probleme prea mari. Şi a venit şi ziua de vineri. Care a trecut greu. Prea greu. Într-un final echiparea rapid, îmbrăcat GROS, pregătit bagaj, aranjat totul pe motor, tras aer în piept şi… la drum.

Drumul până la Alexandria a fost ca de obicei: liniştit, frumos, asfalt bun, nu prea aglomerat. Şi soare. Câmpuri verzi. Şi am făcut şi vreo două opriri. Să fumez, să trag o poză…

Din Alexandria am ieşit repede spre Caracal. Din fericire mă uitasem în prealabil pe Google Maps şi ştiam aproximativ pe unde trebuie să traversez oraşul. Am rânjit la indicatoarele cu circulaţia interzisă ATV-urilor şi scuterelor şi la cele cu circulaţia interzisă motocicletelor între 22.00 şi 6.00 şi am ieşit rapid din oraş.

Prima surpriză. După Alexandria urmează o comună, Buzeşti. Unde nu m-am putut abţine să nu trag pe dreapta, să trag câteva poze şi să mă car cât mai repede. Motivul: se vede în pozele de mai jos. De precizat că am făcut pozele pe la jumătatea comunei, şi toate casele erau exact cum sunt cele din poze.

Drumul a fost ok până la Caracal. Acolo, prima surpriză: nu prea existau indicatoare. Iar cele existente erau ori rupte ori strâmbe. Să nu mai zic de străzile cu asfaltul rupt, cu bălţi mari de apă, cu urme de zăpadă. A doua surpriză am avut-o la ieşirea din oraş. Dacă până acolo m-am uitat pe câmp la iarba verde, la ieşirea din Caracal mă aşteptau câmpuri pline de zăpadă. Pe care le-am tot văzut până când, mult după lăsarea nopţii, am intrat în Calafat.

Am plecat de acolo duminică, pe 1 martie. Am avut noroc să prind soare şi vreme frumoasă la întoarcere. Şi un drum nu prea aglomerat. Nu am oprit decât de vreo 2-3 ori la întoarcere, iar atunci pentru benzină. Şi o singură oprire să fumez. Însă la întoarcere nu am făcut nici măcar o poză.

În concluzie: cu tot cu cele două drumuri până la ţară şi cu cele câteva ieşiri prin oraş, deja am făcut prima mie de kilometri pe anul ăsta. Pentru drumul până la Calafat şi înapoi… am avut temperaturi între 1 grad şi 8 grade. Viteza maximă la dus: 110 km/h. Viteză maximă la întoarcere: 140 km/h. Mănuşile de ski au fost perfecte, nu am simţit deloc frigul prin ele. Doar că mi-a obosit un pic mâna, având manşonul de acceleraţie destul de gros, plus grosimea lor.

Oficial… La revedere, iarnă. Bine ai venit, primăvară. 

În cursul zilelor următoare a nins. Acum vreo trei zile mă mănâncă rău de tot undeva şi mi se pune pata să ies. Îmi prind pantalonii în bocanci, mă îmbrac normal, îmi pun deasupra combinezonul de ploaie şi, încântat de cele câteva raze de soare, ies hotărât la drum. Direcţia: acasă, la ţară.

Până acolo am ajuns bine. Încă era lumină, nu se simţea prea mult frigul. Am mers normal, fără probleme. Când să plec înapoi… începe distracţia. Se făcuse deja întuneric şi începuse să se lase şi frigul. Era şi normal, cu doar o zi în urmă ninsese. Şi tot ninsoare se anunţase şi pentru noaptea respectivă. Am mers încet. Cât de cât. Cu toate că mi se părea că eram îmbrăcat destul de gros, când am ieşit undeva în câmp şi a început să sufle vântul, am început să înjur. De la genunchi în sus simţeam câteva mii de ace cum mi se înfigeau periodic în picioare. Iar degetele de la mâini mi-au îngheţat aproape instant. La intrarea pe poartă, înapoi în oraş, nu îmi mai simţeam degetele de la mâini, degetele de la picioare, şi toată porţiunea de la genunchi în sus. Am îngheţat de m-au luat toţi dracii.

Vreo 15 minute mai târziu beam un Coldrex fierbinte şi încercam să îmi mişc degetele. Strângând din dinţi de durere. Însă pe faţă mi se întinsese un zâmbet larg. De fericire.

În aceeaşi noapte a nins iarăşi. Destul de serios. A doua zi iarăşi. Azi pare mai bine. E încă frig al dracu’, dar măcar nu mai ninge. Şi nici nu mai plouă.

Acum tot scot capul pe geam, mă uit la cer, încerc să miros. Şi nu îmi miroase a nimic. Aşa că întreb şi eu… CUM MIROASE PRIMĂVARA ???

În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

Mi s-a vindecat piciorul. Nu mă mai doare. Mi-am strâns spiţele pe spate şi mi-am centrat roata. Joi seara mi-a împrumutat Apaşu oglinzile de la Viraga lui, că aveam doar jumătate din cea dreaptă. Mi-am pregătit joi noaptea un rucsac cu ce aveam nevoie. Am dormit bine. Şi am aşteptat să treacă timpul mai repede.

Vineri, mult după prânz, eram pregătit. În primul rând sufleteşte. M-am îmbrăcat gros. Mi-am pus combinezonul, bocancii, genunchierele. O geacă groasă peste combinezon. M-am asigurat că nu am uitat nimic. Mi-am pus harta la îndemână. Am ancorat bine rucsacul pe locul pasagerului. Am ignorat pentru a nu ştiu câta oara sfaturile legate de tren şi am pornit uşor spre ieşirea din Bucureşti. Am făcut plinul la PetromV-ul de la ieşirea de pe Iuliu Maniu, am pornit mp3 playerul, am golit o cutie de Burn şi m-am avântat hotărât pe autostradă spre Piteşti.

Eram pregătit de orice, mai ales că nu se anunţase vreme foarte călduroasă. Şi bine am făcut. Mai aveam vreo 30 de kilometri până în Piteşti când s-a lăsat un pic de ceaţă. Şi a început să burniţeze. Am redus un pic viteza şi am continuat, încercând din când în când să şterg viziera. Altfel nu mai vedeam nimic. După ce am trecut de Bascov am săltat viziera şi am continuat să merg încercând să văd drumul printre picăturile de apă care îmi tot intrau în ochi. Se făcuse frig, asfaltul era umed, se făcuse deja întuneric iar eu habar nu aveam unde sunt şi ce urmează. Între Bascov şi Râmnicu Vâlcea a fost crunt. Frig în draci, ploaie, asfalt ud, noapte, asfalt nu foarte bun, câteva curbe strânse, tiruri.

Am făcut prima oprire la un OMV după Călimăneşti, la Păuşa. Am băut o cafea fierbinte, am mâncat un sandviş. Asta în timp ce mă gândeam cu groază că urmează să traversez munţii. Şi mă gândeam deja la ace de păr, la serpentine, la frig şi mai puternic. Toţi îmi povestiseră înainte cât de frumoasă e Valea Oltului. Nu am văzut nimic. Era întuneric beznă. Însă am continuat. Nu am mai mers mult şi am ajuns la Tuţuleşti. Şi brusc a început să mi se facă un pic cald. Mergeam în continuare cu viziera deschisă şi tot vedeam în lumina farului ceva zburând, iar mie mi se părea că e ploaie. Când am observat că asfaltul era uscat am tras pe dreapta într-o parcare. Mi-am scos casca şi am privit în sus. Un cer senin, plin de stele şi o jumătate de lună, al dracu’ de luminoasă. Iar ce vedeam eu în lumina farului nu era ploaie, era praf. Asfaltul s-a schimbat suficient de rapid cu unul neted şi bun. Iar curbele strânse şi acele de păr nu au existat pe Valea Oltului. Aşa că am ajuns destul de repede în Sibiu.

M-am ţinut după tiruri, am urmărit indicatoarele şi la un moment dat am ajuns la un indicator mare. Stânga Sebeş, înainte Mediaş. Şi m-am blocat. Am tras pe dreapta, am urcat pe trotuar şi am scos harta. Să aflu că trebuia să fac stânga. Nu e problemă, am întors un pic şi am continuat.

Până în Sebeş am rămas profund impresionat de drum. Şi de casele de acolo. Multe case, lipite una de cealaltă. Şi în stânga şi în dreapta asfaltului. Şi foarte apropiate de şosea. Aproape lipite.

Am oprit iarăşi în Orăştie la o benzinărie mică. După ce am făcut plinul m-a întrebat omul de acolo încotro merg. Când a auzit Timişoara s-a uitat la mine de parcă aş fi zis că merg spre Lună. “Şi vreţi să ajungeţi în noaptea asta???”. Am ignorat întrebarea şi am continuat drumul. Cea mai mare parte a drumului până în Arad a fost cam la fel. Uneori mergeam singur, încet, iar când prindeam câte un tir mă ţineam după el. Îmi oferea destul de multă lumină în faţă încăt să pot aprecia ca lumea toate curbele, şi mergeau şi cu o viteză suficient de bună încât să nu adorm pe drum.

Într-un târziu am ajuns în Arad. Şi am făcut stânga la primul indicator pe care scria Timişoara. După ce am bântuit o bună bucată de vreme pe centură şi pe nişte străduţe mici, pline de gropi, am ieşit pe drumul spre Timişoara. Asfalt perfect, drumul drept, doar câteva curbe. Şi aproape gol. Au fost 50 de kilometri care s-au făcut rapid. Când am ajuns la pasarela plină de beculeţe pe care scria mare TIMIŞOARA am ridicat mâinile în semn de victorie şi m-a apucat un râs sadic. Reuşisem.

Am găsit destul de repede locul pe care îl aveam ca destinaţie. Am coborât din şa înţepenit, cu dureri de umeri şi spate. Şi tremurând în continuu. A urmat un duş fierbinte, şi somn. Fără vise.

Sâmbătă m-am plimbat prin oraş. Mai mult pe jos decât pe roţi. Am mâncat pleskavita. Am făcut ceva poze. Am văzut catedrala şi centrul. Am rătăcit prin centrul istoric. Am văzut Parcul Rozelor. Am văzut Bega noaptea. A fost un weekend superb.

Am plecat înapoi spre Bucureşti duminică pe la prânz. Am profitat cât mai mult de lumină şi nu prea am oprit. Spre deosebire de drumul spre Timişoara, de data asta am întâlnit şi câteva motociclete pe drum. La venire nu am văzut nici măcar una. Am rămas încă o dată impresionat de drum, de asfaltul BUN, de peisaje, de drumul şerpuit spre Sibiu.

Trecusem un pic de Sibiu când s-a făcut iarăşi întuneric. Şi iar am trecut pe Valea Oltului fără să văd nimic. Decât asfalt şi destul de multă aglomeraţie. După Râmnicu Vâlcea a început distracţia. Asfaltul din ce în ce mai prost, curbe strânse, tiruri, aglomeraţie, şoferi care intrau in depăşiri oriunde. Şi frig. Din ce în ce mai frig. Am strâns din dinţi şi am tremurat aşteptând să ajung mai repede la Piteşti. Când am văzut placa pe care scria Bascov am răsuflat uşurat. Mai aveam puţin.

După intrarea pe autostradă am căutat disperat primul spaţiu de servicii pentru benzinărie. Am intrat la primul. Am stat jumătate de oră până mi s-au dezgheţat mâinile şi picioarele. Că nu le mai simţeam deloc. După alimentare m-am întins serios la drum pe autostradă. Şi într-un final fericit, am ajuns după vreo 10 ore de mers acasă. Îngheţat bocnă. Tremurând în continuu. Obosit în draci. Dar fericit. Şi mulţumit că am reuşit să fac şi asta.

Am mai adăugat 1200 de kilometri la bord. Motocicleta s-a comportat impecabil. Nici o problemă. Absolut nici una. Încă nu m-am decis dacă am terminat cu drumurile lungi pe anul ăsta. Oricum, trebuie să văd Valea Oltului şi pe lumină. Iar în Timişoara… voi ajunge iarăşi. Cât mai curând. Indiferent cu ce.