Archive for the ‘Ganduri risipite’ Category

Feb 03

Abia azi am realizat că nu am mai scris nimic de mai bine de o lună. Mă rog, de fapt chiar de vreo lună jumate. Da, recunosc, am fost extrem de leneş. Cu toate că am avut multe de spus, cu toate că m-am tot gândit că ar fi bine să mai scriu ceva. Dar totuşi nu am făcut-o. Măcar dau vina pe faptul că sunt leneş. Poate cei care mă citesc mă vor ierta. Sper.

Una dintre cele mai ciudate senzaţii: să visezi noaptea chestii binecunoscute, prieteni, locuri, străzi… Iar dimineaţa când te trezeşti să îţi dai seama că, de fapt, eşti în cealaltă parte a ţării. Şi că nu cunoşti aproape pe nimeni. E una dintre senzaţiile cu care trebuie să mă obişnuiesc, deşi nu pot spune că este uşor. E groaznic mai ales în serile când ai chef să te duci într-o cârciumă / bar / club să bei câteva beri, eventual poate chiar mai multe. Într-un loc unde să ştii dinainte că ai să găseşti cel puţin câţiva oameni cunoscuţi, unde îl ştii pe barman de o grămadă de vreme, unde toţi sunt obişnuiţi cu modul în care reacţionezi şi te porţi după nişte beri bune… Mi s-a întâmplat, şi nu o dată, să ies de nebun prin oraş, cu chef să beau ceva undeva. Şi, rătăcind aiurea, să îmi pun întrebarea: “Da’ eu unde mă duc acum???”. Sau “Eu cu cine dracu’ beau o bere azi???”

Oraşul acesta este extraordinar. Nu aş fi crezut până să ajung aici că poate exista atât de multă istorie şi tradiţie într-un oraş. Asta în condiţiile în care abia încep să învăţ locurile. În condiţiile în care abia îl descopăr, şi în condiţiile în care nu am văzut până acum decât o mică parte din el.

Îmi place să merg pe jos până în centru iar de acolo să rătăcesc pe străduţe. Cu toate că de multe ori nu ştiu încotro merg, unde sunt, unde voi ajunge. Pur şi simplu rătăcesc, atent la orice detaliu. Detalii de construcţii, culori, desene, oameni. Aşa că dacă ajungeţi vreodată prin centrul Timişoarei şi întâlniţi un tip pletos, bărbos, cu privirile rătăcite peste clădiri, e posibil să fiu eu acela. Însă nu promit că mă voi trezi din “transa” în care mă aflu.

Cred că există un citat (de unii cunoscut) care mă poate caracteriza din ce în ce mai bine: “I was standing in the park wondering why frisbees got bigger as they get closer. Then it hit me”.

În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâmbătă seara, am fost cu un cunoscut la un amic de-al lui. Un bijutier sârb. Am băut acolo un vin roşu extraordinar. Făcut pe dealurile de pe Clisura Dunării. Unde, un bătrân, a ştiut să lase strugurii la copt până târziu toamna, mult după prima brumă. Apoi a pregătit vinul în modul vechi, cum ştia el. A ieşit un vin dulce, gros, roşu. Însă limpede. Netratat, neîndulcit cu chimicale. După un litru de vin din acela (partea mea) am uitat şi de frig, şi de iarnă, şi de tot. Abia aştept primăvara să ajung prin locurile acelea.

E noapte deja, e miercuri noaptea. Stau, ca de obicei, întins pe jos, cu tastatura în braţe, şi scriu. Şi mă simt acasă.

Nov 30

Balada Lupului Alb
de Pavel Coruţ

Feciori din dacă mamă,
Pribegi ca două cânturi,
Trecând din vamă-n vamă
Sub pălmuiri de vânturi,

Mai blânzi ca o poveste
Din care lipsă-i vina,
Ne-au zămislit din Creste
Şi ne-a scăldat Lumina.

Spălaţi în ploi şi moine,
Curaţi ca două schituri,
Ne-au botezat în doine
Şi ne-au sfinţit în mituri.

Mai plânşi ca două lacrimi,
Cuminţi ca două stele,
Noi dezlegăm de patimi
Şi descântăm de jele.

Din tâmple ningem vise,
Din Inimă – dureri,
Speranţele nezise
La porţi de învieri.

Ne-am îmbrăcat în Soartă,
Cumpliţi ca o osândă
La daca noastră poartă
Ca lupii stând la pândă.

Vom însera cu anul
Şi-om deveni pământuri…
Ne-o ţine minte Neamul
Frumoşi ca două cânturi.

Vom adormi cu veacul
Şi-om deveni zăpadă…
Ne-o pomeni săracul
În plânset de baladă.

Ne vom zidi-n Credinţă,
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu voinţă
Şi vom ploua cu astre.

Ne-o creşte foc din Suflet,
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei Dacii…

Jun 08

Din punctul meu de vedere sunt doar câteva sărbători importante în an. Paşte, Crăciun. Unele aniversări. Câţiva sfinţi importanţi. Şi cam atât.

Ieri am avut o zi destul de grea. Nu dau detalii, zic doar că a fost grea. E suficient. Aseară am ajuns la bar la Apaşu, am băut rapid câteva beri. Târziu, mă decid să plec. Având de ales între a pleca acasă sau la muncă, aleg a doua variantă, mai ales că mă anunţase cineva că are nişte probleme şi are nevoie de un pic de ajutor. Fie. Mă duc la birou. Rezolv problemele. Apoi mă apuc de lucru la ale mele. Şi tot lucrez. La un moment dat am adormit cu capul pe tastatură. Spre dimineaţă.

Mă trezesc nişte bubuituri puternice. Ce dracu’ se întâmplă? Deschid ochii, lumină afară. Şi mulţi nori negri. Tuna în draci. Şi fulgera. Şi se pregătea de furtună. Ok, fie. Mă trezesc, mă frec la ochi, mă târăsc spre dozatorul de apă, pun nişte apă fierbinte peste 4 linguri de ness şi mă reaşez pe scaun în faţa monitorului. Beau, mă frig la limbă, aprind o ţigară. Chestiile normale, chestiile zilnice.

Mă salt fără motiv să mă holbez pe geam, să văd cum decurge furtuna. Mă uit prin parcare… Aproape goală. Măi să fie! Mă uit la ceas… cam 10. Trecut serios de ora la care începe de obicei programul de lucru. Mă mai uit încă o dată în parcare. Doar câteva maşini pe care nu le recunosc. Nici una de la firmele de pe acelaşi etaj. “Heh, asta e, or fi în ceva team-building vecinii de pe etaj…”. Merg până la baie, mai bântui un pic prin firmă. Pustiu. Arunc o privire şi în lista de prieteni de pe Yahoo Messenger. Aproape goală. Ce dracu’…

Îmi dau seama că nu am nimic de băut pe aici. Nici o problemă, s-a mai potolit ploaia. Iau ţigările, nişte bani, telefonul, cheile şi cobor după Cola, jos, la terasă. Traversez parcarea, ajung la uşa terasei. Trag hotărât. Uşa încuiată. Bă, las-o dracu. E vreo glumă proastă? Cineva vrea să îmi facă vreo farsă ciudată? Nu m-am trezit de fapt din somn şi încă visez?

Ok. Mă duc să cumpăr de băut de la spălătoria auto de la colţ. Că au şi magazin non-stop. În drum spre spălătorie scot telefonul. Şi sun o prietenă care ar fi trebuit să fie la servici azi. Îmi răspunde o voce somnoroasă.
- Ce faci bă? Dormi?
- Da…
- Păi de ce nu eşti la servici la ora asta?
- Păi… pentru că e luni.
- Păi tocmai că e luni. De ce nu eşti la servici???
- Aaaaa… Păi e nu ştiu ce sărbătoare şi mai toţi au liber.

Mă loveşte un hohot de râs sadic. Mă duc la magazin, iau ce am nevoie. Tanti de acolo se uită lung la mine uşor amuzată. La fel si portarul de la firmă când revin. Urc în birou, şi reîncep să râd.

Majoritatea firmelor MARI, corporaţiile, companiile au tot felul de posturi. Manageri, CEO, majoritatea au psihologi, relaţii umane, etc. Cred că ar trebui să se înceapă angajarea de popi. Sau măcar d’ăştia mai mici care au terminat ceva teologie. Să mai anunţe oamenii din când în când că urmează vreo sărbătoare d’asta mai ciudată de care majoritatea habar nu au…

Jun 05

Te fuți în ele de zile, că uneori ajung să treacă atât de repede că începi să uiți ce zi e, ce dată, ce lună. Ba chiar și ce an. Da’ ele trec. Și ajungi din când în când să te trezești vorbind singur: “Să-mi fut una, iar am uitat că trebuia să fac <<ceva>> ce trebuia de fapt să fac acum două săptămâni. Sau trei. De fapt, când trebuia să fac asta???”

M-am întâlnit întâmplător zilele trecute cu un amic în metrou. Seara, pe la 8-9. Se ducea la muncă. Și, fără să își dea seama, a zis o chestie al dracu’ de adevărată: “Bă, de când sunt angajat am ajuns la o concluzie tristă: salariul nu îl iei lunar pentru a pune un ban deoparte sau a face ceva cu banii ăia, salariul îl iei pentru a-ți plăti datoriile făcute până atunci.” Al dracu’ de adevărat și al dracu’ de dureros. Am luat așa-zisul salariu zilele astea. S-a dus aproape tot, aproape instant, și încă nu mi-am plătit toate datoriile. Fuckin’ great. Life is wonderfull.

Rahatul de volantă de la motor încă nu a ieșit de pe ax. Se încăpățânează să rămână acolo, înfipt sănătos. Am bătut în el, am tras de el, am înjurat, mi-am băgat în el, în familia lui, sfinți, mecanici, prese, Yamaha și restul. Iar ăla încă nu a reacționat în nici un mod. Stă acolo înfipt și nu dă nici un semn că ar vrea să se schimbe situația asta. Încă nu am încercat cu dinamită, dar nu e timpul trecut. Cred că o să mă satur rău de tot într-o bună zi, am să scurg ce mai are benzină prin rezervor, și am să îmi aprind o țigară de la flacăra motoretei rânjind sadic.

Mă tot chinui să o schimb. Vreau o Hondiță. Și nu e decât 3000 EUR. Până acum am o promisiune de 500 EUR. Un pic nesigură, dar este totuși un pas în față. E clar, în ritmul ăsta am să merg cu motorul la iarnă, pe gheață.

Am început să mă satur de tramvaie, autobuze, metrou. Mai ales când fac între o oră și o oră jumate de la servici spre orice destinație, fie ea la barul lui Apașu, fie ea acasă. Am mers (și încă mai fac asta din când în când) cu taxiul. Am un fix al meu și merg mai mereu cu Meridian sau Național. Poate din cauza că au dispeceratul comun (9444) și habar nu am unde sun când apelez numărul ăla. Important e că trimit mașinile destul de repejor. Da’ numai o parte din șoferi sunt relativ ok. Partea mai mică. În rest… Dumnezeu cu mila. Mersul aiurea prin oraș nu mai e nimic nou. Semnalizări… cam un caz din 7. Prioritate și alte alea… mai rar. Dar nu e asta problema. Problema e că atunci când iau un taxi, mă aștept să ajung ceva mai repede decât cu metroul. Că doar d’aia îl plătesc. Și mă aștept și să treacă timpul mai repede, să mă țină șoferul de vorbă, că doar d’aia își ia bacșișul de la mine. Sau măcar să ascult o muzică la el în mașină.

Am avut noroc săptămâna asta aproape numai de șoferi de rahat. Am ascultat într-o noapte la unul nu știu ce emisiune de sport, în care niște oarecare așa-zise personalități din domeniu discutau despre nu știu ce situație a unei echipe renumite de pe la noi. Habar nu am de fotbal. Nu știu, nu mă pasionează, nu mă interesează. În schimb urla radioul ăla de am ajuns cu dureri de cap. Asta lăsând deoparte comentariile șoferului la fiecare schimb de replici auzit la radio. Însă a fost un caz ceva mai fericit. Majoritatea lor (mai ales ăia care fac curse pe zi) au un fix din a vorbi în continuu la telefon. Cu nevasta, cu amanta, cu părinți, cu vecinu’, cu Vasile, cu alți amici. Și vorbesc în continuu, de parcă nici nu aș exista, de parcă nici nu aș fi la ei în mașină. Despre orice. De la fotbal, programări de partide de pescuit, vreun futai rapid, review-uri la vreun alt futai rapid. Orice. În timp ce mă plictisesc groaznic. Păi bă nea șoferu’… tu chiar mai vrei vreun bacșiș pentru asta??? Pentru ce? Pentru că ți-am ascultat predica și poveștile spuse amicilor? Nu vezi nimic. Cursa și atât. Nimic peste.

Mi-e dor de drumuri. De șosele lungi. De curbe fără vizibilitate pe vreo șosea șerpuită cu păduri dese pe ambele părți. Sau pădure pe o parte și prăpastie pe cealaltă. De ploi rapide de vară care mă prind pe la dracu’ în praznic. De nopți reci sau calde. De stele aprinse pe cerul senin, văzute la câți mai mulți kilometri distanță de orașul ăsta mizerabil. Vreau să plec. Fără destinație, fără program prestabilit. Pur și simplu. Să mă opresc iar undeva, în câmp, să nu am nici cea mai vagă idee unde sunt, să îmi aprind o țigară și să mă întreb fericit: “Unde dracu’ am ajuns???” Să arunc țigara și să plec mai departe.

May 18

Sunt perioade în care totul merge ok. Nu bine. Nu există noţiunea “totul merge bine”. Da’ măcar merge ok. Oboseală, stress, lipsa banilor, o idee de relaţie, zile de plictiseală, marunţişuri d’astea. Nu poţi spune că eşti mulţumit. Da’ e ok. Totul merge înainte. Zilele sunt asemănătoare, nu se întâmplă nimic extraordinar, nimic ieşit din comun. E totul doar rutină. Aceleaşi chestii pe care le faci zilnic, acelaşi program, aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. E o porcărie de viaţă. Da’ eşti mulţumit că e ok. Ai spera la mai bine, da’ e ok şi aşa.

Până când se întâmplă “ceva”. Un mărunţiş. Un căcat lipsit de importanţă la prima vedere. Un gest puţin mai altfel. O simplă vorbă. Sau o chestie ceva mai ieşită din comun. Pe care o faci pe principiul “ce poate merge rău?”. Pare doar o chestie normală. O chestie care face parte din acea rutină. Dar nu este. Şi totul face “boom”. Se duce dracu’ şi ideea aia de linişte, şi rutina, şi totul. Îţi vine să îţi dai singur palme după aia. Atunci apare o întrebare a dracu’ de tâmpită: “Ar trebui să fac ceva să fie cum era înainte sau ar trebui să continui aşa, să văd cum e şi să văd unde se ajunge?”. Şi durează ceva vreme până îţi alegi răspunsul. Timp în care totul se schimbă în jur. Timp în care se mai petrec mici explozii şi se mai modifică unele. Chiar ajungi să mergi pe stradă, să te holbezi fix la cineva şi să începi să mormăi pentru tine: “După atâtea explozii, nu ai vrea să explodezi şi tu? Hai că poţi… E simplu. Splat! Şi asta ar fi tot”

Sunt pieton de ceva vreme. Nu am stat să mai contorizez. Da’ mă simt ca dracu’. Mă simt invalid. Mă simt ca şi cum mi-ar fi tăiat cineva picioarele. E doar o figură de stil, picioarele mi le simt. Chiar prea bine, după ce mi-au făcut bocancii răni în tălpi.

Aseară am mers pe un supersport. Pe o vitezană. Parcă 900RR. Honda. Nu sunt sigur de model, nu mă pricep la astea. Şi nici nu stau atât de bine cu memoria încât să fi reţinut dacă mi s-a spus. Dar m-am plimbat un pic. O tură scurtă de cartier. Şi mi-a plăcut. Nu pot spune că sunt în stare să merg ca lumea cu ea, nu sunt obişnuit să merg pe aşa ceva. Cred că în una din serile viitoare o să prind vreuna pe mână şi o să ies un pic cu ea din oraş. Preferabil spre autostradă. Oricare din ele. Să văd şi eu acul cum trece de 200 şi să îmi dea lacrimile pe sub cască. De nervi, de frică, din cauza vântului care suflă lejer prin casca mea. Nu sunt interesat să fac pe kamikaze. Nu cu motoreta altcuiva. Vreau doar să văd cum e. Atât.

A trecut o bucată serioasă de vreme de când nu am scris. S-au întâmplat multe. Chiar mai mult decât suficiente. Şi de multe ori am zis “trebuie să scriu despre asta”. N-am reuşit. Din anumite motive. Chiar în timp ce scriam asta a sunat telefonul. După ce l-am închis s-a auzit de undeva, din background, un “booom” înfundat. Nu mai e nevoie de alte motive. E suficient.