Archive for the ‘Ganduri risipite’ Category

Feb 12

E o simplă seară de februarie. 11 februarie, să fiu mai precis. Fac ceea ce fac de obicei: stau cu ochii în două monitoare. INMH-ul zice că sunt aproximativ 6.2 grade afară. Celsius. După ce că în ultimele zile stomacul meu şi-a făcut de cap la modul grav, acum m-a mai luat şi o durere cruntă de cap. Nu mai pot nici măcar să icnesc ca lumea deasupra WC-ului, că simt cum îmi plesneşte capul.

Mă holbez de vreo jumătate de oră pe pereţi. Şi ei nu au nici o reacţie. Dar mă simt de parcă aş fi bătut. Mă doare capul, mă dor ochii, îmi simt mâinile şi picioarele moi. Fără pic de vlagă. Arunc o privire către ceas. 20.30. Mă salt de pe scaun, strâng şireturile la bocanci, îmi arunc un rucsac în spate şi iau casca şi mănuşile în braţe. În timp ce cobor scările pun mâna pe telefon şi o anunţ pe G că ies un pic, mă duc să caut ceva cald de mâncare.

Ajung în parcare. Conectez bornele bateriei. Pornesc. Las un pic să se încălzească. Mă urc în şa. Plec. Fac o plimbare de vreo două ore. Viteza legală. Maxim 60. Mers încet. Mă doare prea tare capul să trag de gaz. Mă plimb de nebun. Cât mai legal posibil. Dau semnal peste tot. Merg încet, cât mai aproape de relanti.

La întoarcere opresc la o farmacie. Intru cu casca pe cap, doar cu faţa săltată. Farmacista se uită la mine ca la extratereştri. Dar deja s-a obişnuit cu mine, am devenit client fidel acolo. Îmi iau cutia de Coldrex, cutia de Omeprazol şi mă retrag. Înapoi la cele două monitoare.

Îmi pun Coldrexul într-o cană. Pun apă fierbinte peste el. Mă aşez la calculator. Mă apuc să scriu. Îmi dau seama de ceva şi înjur. “Futu-i, iar am uitat să mănânc ceva…”

Jan 18

Ştii cum arată un oraş văzut noaptea de sus? De sus de tot? Este ceva extraordinar, ceva ce vezi o dată şi nu uiţi toată viaţa, ceva ce vezi o dată apoi îţi doreşti să existe şi a doua oară, şi a treia… Şi nu te saturi niciodată. Încerci mereu să îi găseşti un corespondent, un obiect, o imagine în viaţa de zi cu zi. Crezi că o simplă fotografie a unui oraş oarecare văzut noaptea de sus ar putea fi suficientă, ţi-ar potoli dorul, i-ar opri chemarea. Dar nu e aşa… O fotografie e fadă, e statică. Nu exprimă nimic. Nu sunt luminiţe care se mişcă pe acolo pe unde sunt străzi.

Un oraş mare văzut noaptea de la o înălţime apreciabilă este un ocean de lumini. Multe luminiţe mici, una lângă alta. Albe, galbene, roşii, portocalii, albastre, verzi. Nu ai cum să le distingi ca pe nişte lumini separate. De sus vezi întregul. O mare pată de lumină, înconjurată de un halo galben-portocaliu. Şi acoperită de un cer care parcă arde. Doar uneori, unde sunt străzi sau şosele mai vezi câte o luminiţă stingheră mişcându-se. Şi realizezi că, odată demult, erai şi tu acelaşi lucru pentru alţii care priveau de sus: o luminiţă stingheră, un simplu far gonind prin noapte, pe şosele pustii. Traversând sate, oraşe. Traversând o întreagă ţară… Căutând un loc, fără să aibă importanţă unde şi când se va întâmpla asta. Căutând doar un loc unde să îţi găseşti pacea, un loc unde să îţi gaseşti liniştea. Un loc pe care, într-o bună zi, să îl poţi numi pur şi simplu “acasă”.

Ai văzut vreodată un oraş noaptea de sus? E doar un ocean, un ocean liniştit de luminiţe. Dar care lasă atât de multe senzaţii în suflet… Şi care te va chema pentru totdeauna la el.

Jan 12

Încă un post fără titlu. Fără motiv. Aş fi fost în stare să scriu ceva pe un subiect anume, să pun cap la cap câteva gânduri rătăcite. Dar nu am vrut. Las aşa. Mi se pare mai ok. N-am nici o idee de titlu.

Nu am umplut blogul cu fulgi de zăpadă. Nu am pus nimic roşu pe aici. Vreun Moş Crăciun sau ceva de sezon. Nu v-am urat nimic. Nu m-am simţit în stare. Vă urez acum “La mulţi ani!”. Să fie. Cu întârziere, dar merge.

Am vreo patru proiecte începute. Şi încerc să le termin. Cât mai curând posibil. Dar mă simt obosit. Obosit în draci.

Motocicleta e încă în parcare, sub prelată. Şi sub zăpadă. Nici acum nu am apucat să o împing până la garaj. Că de pornit… e mai greu. Momentan refuză cu încăpăţânare. Poate e mai bine că nu vrea. Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a venit să ignor frigul şi gheaţa şi să ies de nebun. Mă cheamă drumurile… De când s-a schimbat vremea parcă am intrat în moarte clinică.

Mă trezesc dimineaţa şi încep să înjur bările metalice laterale ale scaunului pe care am dormit. Mă ridic şi înţepenesc. Stau câteva minute până încep să îmi simt iarăşi picioarele. Ignor borcanul de ness şi mă întind după punga de ceai granulat. De lămâie. Arunc câteva linguriţe de granule într-o cană şi mă târăsc încet către dozator după apă caldă. Arunc câteva priviri scârbite la bradul de plastic căruia i se tot aprind becurile colorate. Arunc şi o privire peste parcarea goală. Şi mă întorc între cele două monitoare. Beau o gură de ceai şi îmi frig liniştit gura, limba şi gâtul. Aprind o ţigară, trag, tuşesc. Întind mâna după grămada de pastile din spatele monitorului, extrag câteva şi le înghit. Apoi mă mai frig încă o dată cu o gură de ceai. Dau câteva clickuri aiurea, şterg câteva mailuri rătăcite şi calculez cam în cât timp îşi vor face pastilele efectul. Se pare că stomacul meu a început să refuze şi pizza. Exact asta îmi mai lipsea. Între timp îmi sună telefonul: “Bă, e Crăciunul! Vii şi tu pe acasă?” “Bă, nu. O să încerc să ajung pe săptămâna viitoare. Dar nu pot să promit nimic” “Ai să mori dracu’ acolo…”

Am un talent al dracu’ să înţeleg unele chestii care se întâmplă chiar dacă mi se ascund multe. Şi îmi place în draci ca, după ceva vreme, când mi se spune adevărul, să rânjesc sadic şi să zic “Nu era nevoie să îmi mai spui. Ştiam deja.”

Până în Anul Nou mă plictiseam într-o seară. Am luat maşina de tuns şi am înfipt-o în barbă. Mi-a luat aproape jumătate de oră să curăţ tot de pe faţă. Apoi mi-am dat seama că era mai bine dacă doar o tundeam un pic. Ultima oară când am făcut asta mi s-a zis că arăt ca un psihopat fără barbă.

Gata. E o nouă zi. E prima zi din restul vieţii mele.

Dec 18

Mi-am stors creierul vreo 10 minute căutând un titlu. N-am reuşit. Aşa că rămâne cu ăsta. Cred că e cel mai potrivit. Nu scriu despre nimic anume, nu am nimic special de spus. Sunt doar câteva cuvinte împrăştiate.

Uneori rămân surprins de cât de tare pot urla boxele mele. Sau de cât de gălăgioasă poate fi o piesă lentă. Poate e doar oboseala şi nesomnul care îmi urlă în creier. Cine dracu’ poa’ să mai ştie…

Sânge. Iarăşi. Frate-miu îmi zicea odată că “prea multă cafea”. L-am contrazis atunci. Ness. Nu cafea. Reţeta normală. Patru linguri de ness şi una de zahăr. La cană normală. Cu tot cu pachetul adiţional de Viceroy.

Tot sunt întrebat. Aproape zilnic. “Mai trăieşti bă?” Răspunsul e deja clasic: “Nu. Da’ mă simt bine”.

$result = mysql_query($query, $db); 
if ($result == false) die(“Failed ” . $query); 
while ($fields = mysql_fetch_row($result)) 

for ($i=0, $max=sizeof($fields) ; $i < $max ; $i++) 

$tmp[$i] = $fields[$i] ; 

Linii. Cod. Sute de linii. Mi-e dor de multe lucruri. O ţigară îmi fumegă din colţul gurii. Ăla care se uită la mine din oglinda din baie are barbă şi ochii roşii. Şi părul zburlit. Pot spune chiar şi eu că arată ca dracu’…

Dec 10

Am citit pentru prima oară rândurile următoare acum vreo 10 ani. Cel puţin. Nu mai ştiu unde… Şi am regăsit aceleaşi versuri acum, de curând, pe www.poezie.ro.

 

Adună-mi mamă, umbra
de Miron Manega

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini,
Să nu te vadă cerul cînd te-nchini
La umbra unui vis zdrobit cu roata.

Cînd ţi se umple perna de lumini
Visează-ncet, să nu se scoale tata,
Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini.

Au tras în mine rudele şi gloata
C-am desenat pe prispă zei străini,
Nu da crezare, mamă, sînt lumini
Din visul meu pe care arde roata.

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata…