Archive for the ‘Moto’ Category

Mar 06

Planurile erau făcute de vreo lună. Ultimul weekend din februarie 2009 trebuia să fiu în Calafat. De vineri, 27 februarie, până duminică, 1 martie. Şi nu existau prea multe posibilităţi. Una din ele era maxi-taxi. Exclus. A doua trenul. Nici vorbă. Nu voiam să stau iarăşi trei ore holbându-mă în gol şi plictisindu-mă îngrozitor. Rămăsese ultima. Motocicleta.

Timp de o lună mi s-a tot explicat că NU e cazul să fac aşa ceva pe motocicletă. Nu la sfârşitul lui februarie. Oficial, încă era iarnă. În ultima săptămână chiar s-a simţit asta. A nins. Apoi s-a potolit. Eram zilnic pe site-urile despre vreme, căutând prognoze pentru weekendul respectiv. Nu toate erau promiţătoare, însă părea relativ ok. Temperaturi între 2 şi 6 grade. Asta e, ce-o fi o fi…

Joi am ieşit la cumpărături. Am trecut prin TCM Shop să caut un roboţel de resuscitat bateria. Logic, nu am găsit. Apoi m-am oprit la Salomon să iau mănuşi de ski. Nu am găsit tocmai ce căutam (windproof, waterproof, cu degete subţiri pentru a putea folosi comenzile motocicletei), însă am găsit unele în care mi s-a promis că nu îmi vor îngheţa mâinile. Dacă nu plouă.

Până la urmă am împrumutat un roboţel, am făcut rost de un redresor şi mi-am pus bateria la încărcat. Nu ar fi trebuit să existe probleme prea mari. Şi a venit şi ziua de vineri. Care a trecut greu. Prea greu. Într-un final echiparea rapid, îmbrăcat GROS, pregătit bagaj, aranjat totul pe motor, tras aer în piept şi… la drum.

Drumul până la Alexandria a fost ca de obicei: liniştit, frumos, asfalt bun, nu prea aglomerat. Şi soare. Câmpuri verzi. Şi am făcut şi vreo două opriri. Să fumez, să trag o poză…

  

Din Alexandria am ieşit repede spre Caracal. Din fericire mă uitasem în prealabil pe Google Maps şi ştiam aproximativ pe unde trebuie să traversez oraşul. Am rânjit la indicatoarele cu circulaţia interzisă ATV-urilor şi scuterelor şi la cele cu circulaţia interzisă motocicletelor între 22.00 şi 6.00 şi am ieşit rapid din oraş.

Prima surpriză. După Alexandria urmează o comună, Buzeşti. Unde nu m-am putut abţine să nu trag pe dreapta, să trag câteva poze şi să mă car cât mai repede. Motivul: se vede în pozele de mai jos. De precizat că am făcut pozele pe la jumătatea comunei, şi toate casele erau exact cum sunt cele din poze.

  

Drumul a fost ok până la Caracal. Acolo, prima surpriză: nu prea existau indicatoare. Iar cele existente erau ori rupte ori strâmbe. Să nu mai zic de străzile cu asfaltul rupt, cu bălţi mari de apă, cu urme de zăpadă. A doua surpriză am avut-o la ieşirea din oraş. Dacă până acolo m-am uitat pe câmp la iarba verde, la ieşirea din Caracal mă aşteptau câmpuri pline de zăpadă. Pe care le-am tot văzut până când, mult după lăsarea nopţii, am intrat în Calafat.

 

  

Am plecat de acolo duminică, pe 1 martie. Am avut noroc să prind soare şi vreme frumoasă la întoarcere. Şi un drum nu prea aglomerat. Nu am oprit decât de vreo 2-3 ori la întoarcere, iar atunci pentru benzină. Şi o singură oprire să fumez. Însă la întoarcere nu am făcut nici măcar o poză.

În concluzie: cu tot cu cele două drumuri până la ţară şi cu cele câteva ieşiri prin oraş, deja am făcut prima mie de kilometri pe anul ăsta. Pentru drumul până la Calafat şi înapoi… am avut temperaturi între 1 grad şi 8 grade. Viteza maximă la dus: 110 km/h. Viteză maximă la întoarcere: 140 km/h. Mănuşile de ski au fost perfecte, nu am simţit deloc frigul prin ele. Doar că mi-a obosit un pic mâna, având manşonul de acceleraţie destul de gros, plus grosimea lor.

Oficial… La revedere, iarnă. Bine ai venit, primăvară. 

Nov 10

În urmă cu ceva vreme am luat o hartă. A României. Şi am marcat pe ea câteva locuri. Zone, oraşe, obiective. Ca un fel de “to-do list”. La un moment dat am pus un punct undeva peste Banat. Mai exact peste Timişoara. Şi am tot zis că va veni o zi şi pentru asta. Dar nu a venit. 

În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

(more…)

Oct 21

De câteva zile mă disperă o durere cruntă de cap. Parcă aş avea şi temperatura un pic crescută, nu îmi pasă prea mult de ea, însă mă disperă durerea de cap. Şi îmi mai şi provoacă o stare mizerabilă de somnolenţă. Am înghiţit câteva pastile şi nimic. Nu vrea să plece şi gata.

În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.

Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.

Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.

Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”

“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.

Oct 14

Luni seara, 13 octombrie. 2008. Un pic trecut de orele 22. Prin oraş cu treburi. Plec cu Kombat de la Ursu spre Apaşu. Se circulă frumos. Nu e aglomerat. Ajungem la Universitate. Trecem de rond. Prindem roşu la intersecţia cu Academiei. Stăm liniştiţi pe banda 2 să se facă verde. Se schimbă culoarea semaforului. Kombat pleacă primul, eu după el. Trec prin intersecţie. Pare o zi normală până aici, nu?

Imediat ce trec de intersecţie, tot pe banda 2 pe care mergeam mă trezesc cu o maşină în stânga mea. Măi să fie, cât dracu’ de idiot să fii să te apuci să depăşeşti pe contrasens într-o intersecţie ca aia? Uite că se găsi unul. S-a gândit el probabil că dacă accelerează tare se bagă. Însă şi-a dat seama prea târziu că vin alţii din faţă. Spre el. Pentru că circulă pe contrasens. Şi ce poate să facă? Cum, să îşi aştepte el regulamentar rândul, să semnalizeze şi să se încadreze pe bandă? Nuuuuuuuuuu… Doar pe banda aia e un motociclist. Iar el e în maşină. Aşa că forţează. După cum îl duce capul.

Văd maşina în stânga mea. Văd cum trage de volan spre dreapta şi văd cum se apropie instantaneu de mine. Nu am cum să accelerez să ajung în faţa ei. Încerc să frânez. Dar prea târziu. Simt lovitura. Simt cum mă împinge înspre dreapta. Strâng hotărât de comenzi şi reuşesc să redresez fără să ajung sub roţile celor de pe banda 1. Apuc să arunc şi o privire spre stânga şi îl văd pe şofer cum se uită fix la mine. E clar că ştie că m-a lovit. Se dă un pic spre stânga şi mai trage o dată puternic de volan dreapta. Şi vine iar în mine. Motocicleta deja dansează sub mine. Şi mai vine încă o lovitură. Apuc să mă sprijin cu mâna stângă de maşină. Şi văd asfaltul cum se apropie instantaneu de ochii mei. Închid ochii şi strâng din dinţi. Cad pe partea stângă, dau serios cu umărul de asfalt, dau cu casca de beton şi urlu de durere când motocicleta se aşează finuţ pe piciorul meu stâng în timp ce alunecă cu tot cu mine sub ea. Preţ de maxim doi-trei metri. Şi se face brusc linişte.

Simt cum cineva îmi trage de vizieră. Ridic mâna dreaptă şi apăs butonul de eliberare a feţei de la cască. Deschid ochii. Văd o pereche de ochi feminini, foarte speriaţi, care se uită fix la mine. Şi aud o voce tremurată cum mă întreabă: “Poţi să te mişti? Eşti bine? Chem o salvare?” Rămân cu privirea fixată pe acea pereche de ochi. Şi mormăi în barbă: “Fuck, am murit şi am ajuns în rai…”

Deja s-a strâns lume multă în jur. Cineva mă întreabă dacă pot să mă ridic. Da, cred că pot, doar să ridice cineva motocicleta de pe piciorul meu… Îmi simt piciorul eliberat. Cineva îmi întinde o mână. Refuz, mă sprijin în palme, mă ridic.

Îmi povesteşte Kombat: “Am văzut când ai căzut, ăla cu maşina a oprit lângă mine, credeam că trage pe dreapta… Dar a făcut stânga şi a fugit. Dacă am văzut că eşti jos şi nu te mai mişti nu m-am dus după el, m-am întors să văd cum eşti…”

A apucat să îi ia cineva numărul? Nu… Tot ce aflu de la cei opriţi e că era o Skoda. Probabil Octavia. Culoare închisă. Bleumarin-negru. Ajung pe trotuar. Pun contactul. Motorul începe să duduie. Nu curge ulei, nu curge benzină, nu pare a fi nimic fisurat. Comenzile avansate pe stânga îndoite crunt. Însă ele mi-au salvat glezna. Farul strâmb. Semnalizarea stânga din ghidon e îndoită. Ghidonul îndoit din reisere. Aripa faţă îndoită. Şi un colţ de număr îndreptat spre spate. Oglinda dreapta atârnă şi se bălăngăne. Şi e spartă. Oglinda stânga mi-o aduce cineva, era pe asfalt.

Mă apuc să mă verific. Par întreg. Cotul stâng julit, dar geaca a rămas întreagă. Umărul stâng doare un pic, dar îl înţeleg, că doar pe el am picat. Mă simt doar un pic ameţit. Casca e întreagă, doar un pic polizată viziera în partea stângă la prinderi. Văd sânge pe pantaloni peste genunchiul stâng. Salt pantalonii. Care culmea, sunt întregi. Genunchiul e un pic colorat de la jupuitură. Dar pare ok. Şi mă mai doare un pic undeva mult deasupra gleznei. Unde s-a aşezat carterul stâng pe piciorul meu. Dar par ok.

Urmează mers la poliţie, dat declaraţia, specificat că dorim înregistrarea video a camerelor de supraveghere din intersecţie. Dacă or fi funcţionat. Nu vreau să îmi scape aşa de uşor şoferul ăla…

Am scăpat ieftin. Mai greu a fost azi, a doua zi, când s-a umflat un pic piciorul… Că abia pot să merg. Dar se repară. Şi asta, şi fierul.

Sep 21

Săptămâna trecută s-a împlinit un an de la accidentul de pe Plevnei, în care şi-au pierdut viaţa Traian şi Ela. Ce au făcut într-un an autorităţile? Nimic. Ce a făcut Concelex-ul? Spre deosebire de angajatul lor care a trecut peste linia dublă continuă, ei au reuşit să treacă cu brio peste linia bunului simţ.

Mai multe detalii pe blogul lui Ralucone.