Aug 12

CasutaScris şi publicat iniţial pe dbrom, pe 20 decembrie 2004.

Şi a venit şi iarna. Prinşi de febra alegerilor şi a disputelor politice am început să uităm pe zi ce trece de unele lucruri care sunt mult mai importante. Am început să uităm să mai şi trăim, am început să uităm să mai şi iubim câteodată.

Nu există zăpadă. Nu există încă. Nu se ştie ce ne va rezerva iarna aceasta… Există însă nelipsitul frig, ceaţă, temperaturile negative şi pământul îngheţat dimineaţa. Iar frigul reuşeşte uneori să ne urmărească până şi în case, să îşi facă simţită prezenţa până şi nopţile… În timpul zilei tremurăm afară, trimişi de cursul lent al vieţii în diverse direcţii, noaptea ajungem de multe ori să tremurăm sub plăpumi în case…

Ceaiul abureşte în cană. Nelipsita ţigară fumegă în scrumieră. Lumina slabă aruncată de becuri, alături de pâlpâitul unui monitor vechi oboseşte ochii, încetul cu încetul. Din boxe curge alene o muzică lentă, foarte lentă… Nici un fel de instrumente, absolut nimic, numai o voce caldă, de om ajuns de mult la vârsta părului alb şi a nepoţilor tinuţi pe genunchi. O voce cu un pronunţat accent ardelenesc, o voce a unui om trecut prin viaţă, o voce atât de caldă încât reuşeşte să provoace o căldură mult mai puternică decât cea care abia se simte din calorifer. “Colo jos şi mai josu, colo jos şi mai josu, bună sara lui Crăciun… Este-o ceaţă şi-o verdeaţă, este-o ceaţă şi-o verdeaţă, bună sara lui Crăciun…”

Este de ajuns să închidem ochii şi să ascultăm. Este de ajuns să uităm de lumea ce ne înconjoară. Este de ajuns să ne facă să uităm de frig şi de ce anume ne aşteaptă mâine. Este de ajuns pentru a ne trimite într-o altă lume, o lume de mult trecută, vremuri de mult apuse. Vremuri în care, copii fiind, aşteptam încă de la începutul lui decembrie să vina mai repede sărbătorile, să vină Crăciunul, să vină zăpada şi colindele…

Ninge cu fulgi mari şi pufoşi peste colnic. Ninge liniştit, foarte liniştit, iar fiecare fulg pufos îşi are locul lui bine stabilit în formarea covorului gros şi alb de omăt… S-a lăsat de mult noaptea, dar totul este atât de luminos, totul este atât de alb… Pluteşte în aer un miros cald de cozonac şi de nuci. Pluteşte în aer miros plăcut de sărbători şi de tradiţie românească.

Luminile sunt aprinse la aproape fiecare căsuţă. Lumini simple, lumânări, candele fumegând pe pereţii albi. Miroase a cetină de brad. Miroase a fum de lemn ars în sobe. Miroase a tămâie şi a sărbătoare. Se aud colinde şi clopoţei de peste tot.

Pe fiecare uliţă se văd copii înotând prin troienii albi, mergând din casă în casă, cântând şi urând la toţi oamenii. Fiecare îşi cară cu grijă săculeţul frumos brodat, în care şi-a pus ceea ce a adunat colindând. Fiecare îşi cară mica sa grămăjoară de mere, covrigi, nuci şi colăcei ca pe o adevărată avere.

Undeva, între nămeţi mi se pare că văd trei feţe foarte cunoscute de undeva… De unde îi ştiu eu pe ei? Unde i-am mai întâlnit? Apropiindu-mă, îmi dau seama cine sunt şi de unde îi cunosc… Cel în vârstă, cu cuşma pe cap, cu şiretul săculeţului petrecut peste umeri şi cu toiagul în mână… acela parcă e bunicul. Silueta aceea mijlocie, cu fesul tras până sub sprâncene şi cu mănuşi groase în mâini… aceea parcă e soră-mea. Iar cel mai mic… încotoşmănat bine, care abia se mai vede de sub căciula uriaşă… acela seamănă surprinzător de bine cu mine.

Se întorc toţi trei de la colindat, nepoţii ţinându-se strâns de mânecile bunicului. Obosiţi de atâta mers prin zăpada mare şi îngheţaţi bine, dar toţi trei cu zâmbetul pe buze, veseli, şi cuprinşi de acea bucurie a sărbătorilor de iarnă… Se îndreaptă toţi către o căsuţă parcă pierdută undeva în zăpadă. O căsuţă în care, lângă soba în care trosneşte alene o buturugă, aşteaptă o bunică ostenită de ultimele pregătiri. Ostenită de atâta alergătură, de pregătit colacii şi de întâmpinat colindătorii…

“Că măicuţa voastră, că măicuţa voastră, hai, zâori de zâuă… cu dor vă aşteaptă, cu dor vă aşteaptă, hai, zâori de zâuă… Că azi îi Ajunul, că azi îi Ajunul, hai, zâori de zâuă… Şi mâne-i Crăciunul, şi mâne-i Crăciunul, hai zâori de zâuă…”

Colinda curge usor din boxe. Ţigara nu mai fumegă. Ceaiul din cană s-a răcit de mult. Frigul din casă a reuşit să răzbată şi mă trimite către pat.

Au trecut de mult anii… A trecut vremea colindatului. A trecut vremea nucilor, merelor şi colăceilor. Bunicul care odată străbătea nămeţii, acum abia mai poate să mai iasă din casă. Stă zilnic şi priveşte lung pe fereastră, aşteptând acei nepoţi să mai vină pe la el. Şi bunica încă îi mai aşteaptă. Doar că pe mormântul ei s-a aşternut de mult zăpada…

Iar nepoţii… ajung şi ei atunci când mai reuşesc. Atunci când viaţa le mai dă un moment în care să mai respire şi să îşi amintească de unde au plecat…

Şi a venit şi iarna. Prinşi de febra alegerilor şi a disputelor politice am început să uităm pe zi ce trece de unele lucruri care sunt mult mai importante. Am început să uităm să mai şi trăim, am început să uităm să mai şi iubim câteodată… Tot ce ne mai amintim câteodată este o colindă tristă, răsunând alene peste fumul ce se ridică din hoceagele caselor dintr-un sătuc mic, cu nămeţi mari de zăpadă pe uliţe…

(Edit: fotografia nu îmi aparţine, însă nu îmi mai amintesc exact de unde e luată. În cazul în care autorul îşi recunoaşte proprietatea, îl rog să mă contacteze pentru a ataşa informaţiile legate de copyright)

Leave a Reply