Aug 13

Iarna

Un câmp alb. Strălucitor de alb. Şi pustiu. Ici-colo câte un copac desfrunzit. La fel de alb. Nici măcar o pală de vânt. Numai fulgi albi de zăpadă care curg liniştiţi de sus. Un cer plin de nori cenuşii. Şi o zi care se apropie de sfârşit. Ceţurile înserării. Ceţuri plutind deasupra unui câmp pustiu, alb. O zăpadă pură. Neatinsă. Dreaptă.

Undeva, o casă. Mică. Înconjurată de un gard dărăpănat din lemn. Doar câteva urme de paşi în jurul ei. Un horn stingher, din care se ridică încet fumul alb. Se ridică printre fulgii pufoşi de nea. Acoperişul plin de zăpadă, ca o cuşmă. Câţiva ţurţuri atârnă la streşini.

Înăuntru, linişte. Cald. Un lemn care arde trosnind în sobă. O buturugă din pădurea din apropiere. Toată casa miroase a mere, lăsate pe pervazuri încă din toamnă. Mere şi gutui. Şi mai miroase a cozonaci proaspăt scoşi din cuptor. Curăţenie perfectă. O mâţă toarce fericită, întinsă pe o blană de miel lângă sobă. O masă încărcată de bunătăţi. Lângă ele, o ulcică din pământ ars, plină cu vin fiert. Aburind.

Lopata de zăpadă sprijinită de un perete, undeva lângă uşă. Un brăduţ verde împodobit. Câteva cutii frumos colorate aşezate sub el.

Un bunic îngândurat care priveşte pe fereastră cum îşi scutură norii încărcătura lor albă. Îngândurat şi tăcut. Din când în când, mai şopteşte uşor, doar pentru el: “Nu mai vine…”.

O mamă cu mâinile îngălbenite. Cu şorţul de bucătărie albit de făină. Făină albă. Curată. Din grâu muncit de mână. Stă aşezată pe un scaun. Încearcă să îşi amintească ce mai are de făcut. Dar nu mai reuşeşte. Tot ceea ce o preocupă este o întrebare, fără să ştie că nu este singura care nu îi cunoaşte răspunsul: “Nu mai vine…?”.

Fulgi mari care cad de sus şi acoperă drumul. Uliţa pustie. Linişte. Doar din când în când, se mai aud de undeva, de departe, voci de copii şi clopoţei. Colindători. Dar vocile se pierd în ninsoare, deasupra câmpului alb. Strălucitor de alb.

***

O stradă murdară. Zăpada, odată albă, nu mai are de mult culoarea ei normală. Au trecut prea multe maşini peste ea. Şi prea mulţi paşi ai oamenilor au strivit-o. Un cer gri. Acoperit de nori roşietici. Roşietici din pricina luminilor oraşului. Fulgi albi, pufoşi de nea curg neîncetat. Uşor, lin. Dar nimeni nu are timp să îi observe. Toţi trecătorii sunt prea ocupaţi ca să îi vadă.

Un bloc gri. Doar câteva ferestre luminate. La una sau două, instalaţii de brad atârnate. Maşini înghesuite în parcare. Un motor ambalat mugeşte. Înjurături din plin. Câteva mâţe rătăcite stau zgribulite sub o scară. Mereu cu ochii deschişi, mereu atente, să nu cumva să apară vreun câine vagabond.

Un apartament banal de bloc. Un pic de căldură din caloriferele obosite. Bucăţele de beteală atârnate la ferestre. Haine lăsate în dezordine peste tot. Hârtii aruncate pe birou, cărţi uitate deschise. Un calculator pornit, din care se aude încet o muzică liniştită. O muzică despre dorul de casă, de părinţi.

Masa din bucătărie aproape goală. Doar ceva gătit la repezeală. O scrumieră plină care nu a mai fost golită de câteva zile. În ea arde uşor o ţigară, iar fumul se ridică spre tavanul odată alb. Lângă ea o cană cu cafea. Pregătită şi băută jumătate de dimineaţă.

Nici măcar o crenguţă de brad. Nici o cutie frumos colorată. Doar un rucsac trântit lângă uşă, din care iese jumătate afară o salopetă de lucru murdară. Un pisic doarme nepăsător pe pat, lângă pernă. Din când în când tresare, ridică capul, deschide ochişorii, priveşte curios în jur şi se culcă la loc.

Lângă fereastra din bucătărie se zăreşte o siluetă. Aşezat pe un scaun, cu coatele pe pervaz. Părul lung îi e prins într-o coadă. Barba netăiată de câteva săptămâni bune. Ochii roşii de oboseală. Mâinile zgâriate de la muncă. Privirea pierdută încearcă să găsească ceva, undeva, în ninsoarea de afară.

Ici-colo, în cartier, se aud voci de colindători. Dar nu reuşesc să acopere larma oraşului, claxoanele maşinilor sau muzica proastă care se aude din blocurile vecine.

Fulgii de nea coboară în continuare, şi se aşează uşor, formând un covor moale. Dar deloc alb. Pisicile tremură sub scara blocului. De undeva, de la etajul şapte, de la geamul unei bucătării, un “Crăciun fericit, mamă…” pleacă spre o căsuţă mică de ţară, aşezată lângă un câmp alb… Strălucitor de alb.

Leave a Reply