Feb 20

Se dau datele problemei:
- o zi mizerabilă de lucru, pe la jumătatea lui februarie
- un om la vreo 100 de kile si aproape 2 metri, nervos, obosit. Căruia îi mai e si foame
- un magazin Plus, ceva între market şi supermarket, aflat undeva la periferia oraşului. Mai exact în Berceni.
- o zi în care a tot nins, şi o seară în care continuă să curgă de sus, ceva între ploaie şi zăpadă
- multă zăpadă fleoşcăită pe jos

Pe scurt. Am o zi de tot căcatul. Trece de ora 7, toată lumea pleacă acasă, eu mai am de stat. Până mâine. Cel puţin. Mi se face foame. Mă rog, mi se făcuse mai devreme, abia acum începe să se simtă serios. Scobesc prin portofel, găsesc nişte marunţiş rătăcit. Îmi arunc o geacă pe mine şi plec spre Plus. La fix 5 minute după ce ies pe poartă realizez că bocancii mei iau apă. Asta e, nu mă mai intorc, doar magazinul e aici, la doi paşi.

Intru în magazin. Merg încet, calculând ce îmi pot lua. Deodată zdrang, mă pomenesc cu un cărucior peste călcâie. Întorc capul, o babă care se holba în altă parte. Tac. Asta e, se mai întâmplă. Zdrang, încă o dată. Baba se holba fix la mine. Cu o faţă d’aia de “‘r-aţi ai dracu’ de golani, pe vremea mea dacă ieşeaţi pe stradă vă sălta Ceauşescu”. Tac. Deşi a fost o zi de căcat, încerc să stau calm. Mă dau într-o parte să o las să treacă. Poate se grăbeşte undeva. Când trece pe lângă mine se înfige cu căruciorul într-un raft, se împinge în căruciorul meu, zdrăngăne, trânteşte, mormăie ceva şi se cară mormăind. Tac. Rămân calm.

Ajung la raftul cu pâine. Gol. Minunat. Asta e, mă duc să caut un iaurt. Cu fructe. Singurele de pe raft sunt cele pentru copii până în 3 ani probabil. Iaurt la maxim 50 de grame. Nu iau. Găsesc nişte chestii care par comestibile, le arunc în cărucior şi plec spre casă. Din cele 7-8 case ale magazinului funcţionează doar 2. La care sunt nişte cozi până în fundul magazinului. Asta e. Mă aşez calm la coadă şi aştept.

Mai aveam fix trei metri până la casă, când apare un cărucior împins de o morsă. Maxim 20 de ani, minim 200 de kile. Şi maxim 1.70 înălţime. Care se bagă cu nesimţire în faţă. Tac. Nu am chef de scandal. Morsa se întoarce cu faţa la mine arătându-mi o pereche de ochi rătăciţi în grăsime, coloraţi de jur-împrejur cu negru. Transpirată. Îmbrăcată în nişte blugi cu cel puţin 6 numere mai mici. Şi cu o bluză mulată peste şunci.
- Ce te uiţi aşa la mine?, mă întreabă cu o voce suavă. Care poate concura cu o tobă de eşapament spartă de Dacie. Model 1300. Toamna.
- M-aş fi uitat la tine dacă aveai cu cel puţin 300 de kile mai puţin, îi mormăi printre dinţi. Mă abţin să îi zic şi că nu mă uitam la ea, pentru că mi-e foame şi vreau să mănânc mai târziu, nu să mi se facă scârbă.

O las să se ducă. Ducă-se. Ajung la casă, plătesc, ies. Imediat ce ies din curtea magazinului, fac dreapta. Ăla e drumul normal către firmă. Imediat ce fac dreapta după poarta magazinului, e o staţie de RATB. E un pic de spaţiu asfaltat pentru cei care aşteaptă, spaţiu care se continuă cu un trotuar lat de juma’ de metru. Trotuar pe care nu ai loc să te mişti, din cauza babalâcilor care au ieşit de la cumpărături şi s-au oprit şi la o bârfă mică aşteptând autobuzul.

Mă strecor. Până când mai am fix un metru să trec de aglomeraţia de acolo. Şi mă opresc din cauza a trei… să le zicem ţaţe. Că doamne chiar nu sunt. Cam la 55 de ani fiecare. Toate cu gura mare, urlând ultima bârfă despre o anume vecină care nu se mai înţelege cu bărbată-su. Dau să trec şi nu am pe unde. Vitele, cu paporniţele în braţe, nu dau nici un semn că ar vrea să facă un pic de loc. Zic un “pardon” suficient de tare încât să fiu auzit. Li se rupe. Nici nu mă bagă în seamă. Mai încerc o dată. Nici un rezultat. O împing un pic pe una din ele, şi aproape că răcnesc:
- Îmi daţi şi mie, vă rog, voie să trec ???
- Ho, dom’le, ce te împingi? Tot la autobuz stăm şi noi. Ho, că o să te urci şi tu.

Şi se întoarce iar cu spatele. Mă uit stânga-dreapta să studiez problema. Pe asfalt, MULTĂ fleaşcă şi apă, plus un trafic de tot rahatul. În dreapta, noroi, boscheţi şi altă fleaşcă. Părând a avea mai multă zăpadă.

Nu am mai rezistat. Toţi nervii acumulaţi au răbufnit. Câteva secunde mai târziu trecusem de ele, eram la câţiva metri buni de staţie, în direcţia în care trebuia să merg, strigând peste umăr în urmă un “Mă doare-n cur !”, ca răspuns al urletelor disperate ale unei ţaţe la vreo 55 de ani, cu paporniţa în braţe, care se tăvălea prin noroaie şi fleaşca de pe jos.

Leave a Reply