În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

Mi s-a vindecat piciorul. Nu mă mai doare. Mi-am strâns spiţele pe spate şi mi-am centrat roata. Joi seara mi-a împrumutat Apaşu oglinzile de la Viraga lui, că aveam doar jumătate din cea dreaptă. Mi-am pregătit joi noaptea un rucsac cu ce aveam nevoie. Am dormit bine. Şi am aşteptat să treacă timpul mai repede.

Vineri, mult după prânz, eram pregătit. În primul rând sufleteşte. M-am îmbrăcat gros. Mi-am pus combinezonul, bocancii, genunchierele. O geacă groasă peste combinezon. M-am asigurat că nu am uitat nimic. Mi-am pus harta la îndemână. Am ancorat bine rucsacul pe locul pasagerului. Am ignorat pentru a nu ştiu câta oara sfaturile legate de tren şi am pornit uşor spre ieşirea din Bucureşti. Am făcut plinul la PetromV-ul de la ieşirea de pe Iuliu Maniu, am pornit mp3 playerul, am golit o cutie de Burn şi m-am avântat hotărât pe autostradă spre Piteşti.

Eram pregătit de orice, mai ales că nu se anunţase vreme foarte călduroasă. Şi bine am făcut. Mai aveam vreo 30 de kilometri până în Piteşti când s-a lăsat un pic de ceaţă. Şi a început să burniţeze. Am redus un pic viteza şi am continuat, încercând din când în când să şterg viziera. Altfel nu mai vedeam nimic. După ce am trecut de Bascov am săltat viziera şi am continuat să merg încercând să văd drumul printre picăturile de apă care îmi tot intrau în ochi. Se făcuse frig, asfaltul era umed, se făcuse deja întuneric iar eu habar nu aveam unde sunt şi ce urmează. Între Bascov şi Râmnicu Vâlcea a fost crunt. Frig în draci, ploaie, asfalt ud, noapte, asfalt nu foarte bun, câteva curbe strânse, tiruri.

Am făcut prima oprire la un OMV după Călimăneşti, la Păuşa. Am băut o cafea fierbinte, am mâncat un sandviş. Asta în timp ce mă gândeam cu groază că urmează să traversez munţii. Şi mă gândeam deja la ace de păr, la serpentine, la frig şi mai puternic. Toţi îmi povestiseră înainte cât de frumoasă e Valea Oltului. Nu am văzut nimic. Era întuneric beznă. Însă am continuat. Nu am mai mers mult şi am ajuns la Tuţuleşti. Şi brusc a început să mi se facă un pic cald. Mergeam în continuare cu viziera deschisă şi tot vedeam în lumina farului ceva zburând, iar mie mi se părea că e ploaie. Când am observat că asfaltul era uscat am tras pe dreapta într-o parcare. Mi-am scos casca şi am privit în sus. Un cer senin, plin de stele şi o jumătate de lună, al dracu’ de luminoasă. Iar ce vedeam eu în lumina farului nu era ploaie, era praf. Asfaltul s-a schimbat suficient de rapid cu unul neted şi bun. Iar curbele strânse şi acele de păr nu au existat pe Valea Oltului. Aşa că am ajuns destul de repede în Sibiu.

M-am ţinut după tiruri, am urmărit indicatoarele şi la un moment dat am ajuns la un indicator mare. Stânga Sebeş, înainte Mediaş. Şi m-am blocat. Am tras pe dreapta, am urcat pe trotuar şi am scos harta. Să aflu că trebuia să fac stânga. Nu e problemă, am întors un pic şi am continuat.

Până în Sebeş am rămas profund impresionat de drum. Şi de casele de acolo. Multe case, lipite una de cealaltă. Şi în stânga şi în dreapta asfaltului. Şi foarte apropiate de şosea. Aproape lipite.

Am oprit iarăşi în Orăştie la o benzinărie mică. După ce am făcut plinul m-a întrebat omul de acolo încotro merg. Când a auzit Timişoara s-a uitat la mine de parcă aş fi zis că merg spre Lună. “Şi vreţi să ajungeţi în noaptea asta???”. Am ignorat întrebarea şi am continuat drumul. Cea mai mare parte a drumului până în Arad a fost cam la fel. Uneori mergeam singur, încet, iar când prindeam câte un tir mă ţineam după el. Îmi oferea destul de multă lumină în faţă încăt să pot aprecia ca lumea toate curbele, şi mergeau şi cu o viteză suficient de bună încât să nu adorm pe drum.

Într-un târziu am ajuns în Arad. Şi am făcut stânga la primul indicator pe care scria Timişoara. După ce am bântuit o bună bucată de vreme pe centură şi pe nişte străduţe mici, pline de gropi, am ieşit pe drumul spre Timişoara. Asfalt perfect, drumul drept, doar câteva curbe. Şi aproape gol. Au fost 50 de kilometri care s-au făcut rapid. Când am ajuns la pasarela plină de beculeţe pe care scria mare TIMIŞOARA am ridicat mâinile în semn de victorie şi m-a apucat un râs sadic. Reuşisem.

Am găsit destul de repede locul pe care îl aveam ca destinaţie. Am coborât din şa înţepenit, cu dureri de umeri şi spate. Şi tremurând în continuu. A urmat un duş fierbinte, şi somn. Fără vise.

Sâmbătă m-am plimbat prin oraş. Mai mult pe jos decât pe roţi. Am mâncat pleskavita. Am făcut ceva poze. Am văzut catedrala şi centrul. Am rătăcit prin centrul istoric. Am văzut Parcul Rozelor. Am văzut Bega noaptea. A fost un weekend superb.

Am plecat înapoi spre Bucureşti duminică pe la prânz. Am profitat cât mai mult de lumină şi nu prea am oprit. Spre deosebire de drumul spre Timişoara, de data asta am întâlnit şi câteva motociclete pe drum. La venire nu am văzut nici măcar una. Am rămas încă o dată impresionat de drum, de asfaltul BUN, de peisaje, de drumul şerpuit spre Sibiu.

Trecusem un pic de Sibiu când s-a făcut iarăşi întuneric. Şi iar am trecut pe Valea Oltului fără să văd nimic. Decât asfalt şi destul de multă aglomeraţie. După Râmnicu Vâlcea a început distracţia. Asfaltul din ce în ce mai prost, curbe strânse, tiruri, aglomeraţie, şoferi care intrau in depăşiri oriunde. Şi frig. Din ce în ce mai frig. Am strâns din dinţi şi am tremurat aşteptând să ajung mai repede la Piteşti. Când am văzut placa pe care scria Bascov am răsuflat uşurat. Mai aveam puţin.

După intrarea pe autostradă am căutat disperat primul spaţiu de servicii pentru benzinărie. Am intrat la primul. Am stat jumătate de oră până mi s-au dezgheţat mâinile şi picioarele. Că nu le mai simţeam deloc. După alimentare m-am întins serios la drum pe autostradă. Şi într-un final fericit, am ajuns după vreo 10 ore de mers acasă. Îngheţat bocnă. Tremurând în continuu. Obosit în draci. Dar fericit. Şi mulţumit că am reuşit să fac şi asta.

Am mai adăugat 1200 de kilometri la bord. Motocicleta s-a comportat impecabil. Nici o problemă. Absolut nici una. Încă nu m-am decis dacă am terminat cu drumurile lungi pe anul ăsta. Oricum, trebuie să văd Valea Oltului şi pe lumină. Iar în Timişoara… voi ajunge iarăşi. Cât mai curând. Indiferent cu ce.

În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.

Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.

Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.

Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”

“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.

Imediat ce trec de intersecţie, tot pe banda 2 pe care mergeam mă trezesc cu o maşină în stânga mea. Măi să fie, cât dracu’ de idiot să fii să te apuci să depăşeşti pe contrasens într-o intersecţie ca aia? Uite că se găsi unul. S-a gândit el probabil că dacă accelerează tare se bagă. Însă şi-a dat seama prea târziu că vin alţii din faţă. Spre el. Pentru că circulă pe contrasens. Şi ce poate să facă? Cum, să îşi aştepte el regulamentar rândul, să semnalizeze şi să se încadreze pe bandă? Nuuuuuuuuuu… Doar pe banda aia e un motociclist. Iar el e în maşină. Aşa că forţează. După cum îl duce capul.

Văd maşina în stânga mea. Văd cum trage de volan spre dreapta şi văd cum se apropie instantaneu de mine. Nu am cum să accelerez să ajung în faţa ei. Încerc să frânez. Dar prea târziu. Simt lovitura. Simt cum mă împinge înspre dreapta. Strâng hotărât de comenzi şi reuşesc să redresez fără să ajung sub roţile celor de pe banda 1. Apuc să arunc şi o privire spre stânga şi îl văd pe şofer cum se uită fix la mine. E clar că ştie că m-a lovit. Se dă un pic spre stânga şi mai trage o dată puternic de volan dreapta. Şi vine iar în mine. Motocicleta deja dansează sub mine. Şi mai vine încă o lovitură. Apuc să mă sprijin cu mâna stângă de maşină. Şi văd asfaltul cum se apropie instantaneu de ochii mei. Închid ochii şi strâng din dinţi. Cad pe partea stângă, dau serios cu umărul de asfalt, dau cu casca de beton şi urlu de durere când motocicleta se aşează finuţ pe piciorul meu stâng în timp ce alunecă cu tot cu mine sub ea. Preţ de maxim doi-trei metri. Şi se face brusc linişte.

Simt cum cineva îmi trage de vizieră. Ridic mâna dreaptă şi apăs butonul de eliberare a feţei de la cască. Deschid ochii. Văd o pereche de ochi feminini, foarte speriaţi, care se uită fix la mine. Şi aud o voce tremurată cum mă întreabă: “Poţi să te mişti? Eşti bine? Chem o salvare?” Rămân cu privirea fixată pe acea pereche de ochi. Şi mormăi în barbă: “Fuck, am murit şi am ajuns în rai…”

Deja s-a strâns lume multă în jur. Cineva mă întreabă dacă pot să mă ridic. Da, cred că pot, doar să ridice cineva motocicleta de pe piciorul meu… Îmi simt piciorul eliberat. Cineva îmi întinde o mână. Refuz, mă sprijin în palme, mă ridic.

Îmi povesteşte Kombat: “Am văzut când ai căzut, ăla cu maşina a oprit lângă mine, credeam că trage pe dreapta… Dar a făcut stânga şi a fugit. Dacă am văzut că eşti jos şi nu te mai mişti nu m-am dus după el, m-am întors să văd cum eşti…”

A apucat să îi ia cineva numărul? Nu… Tot ce aflu de la cei opriţi e că era o Skoda. Probabil Octavia. Culoare închisă. Bleumarin-negru. Ajung pe trotuar. Pun contactul. Motorul începe să duduie. Nu curge ulei, nu curge benzină, nu pare a fi nimic fisurat. Comenzile avansate pe stânga îndoite crunt. Însă ele mi-au salvat glezna. Farul strâmb. Semnalizarea stânga din ghidon e îndoită. Ghidonul îndoit din reisere. Aripa faţă îndoită. Şi un colţ de număr îndreptat spre spate. Oglinda dreapta atârnă şi se bălăngăne. Şi e spartă. Oglinda stânga mi-o aduce cineva, era pe asfalt.

Mă apuc să mă verific. Par întreg. Cotul stâng julit, dar geaca a rămas întreagă. Umărul stâng doare un pic, dar îl înţeleg, că doar pe el am picat. Mă simt doar un pic ameţit. Casca e întreagă, doar un pic polizată viziera în partea stângă la prinderi. Văd sânge pe pantaloni peste genunchiul stâng. Salt pantalonii. Care culmea, sunt întregi. Genunchiul e un pic colorat de la jupuitură. Dar pare ok. Şi mă mai doare un pic undeva mult deasupra gleznei. Unde s-a aşezat carterul stâng pe piciorul meu. Dar par ok.

Urmează mers la poliţie, dat declaraţia, specificat că dorim înregistrarea video a camerelor de supraveghere din intersecţie. Dacă or fi funcţionat. Nu vreau să îmi scape aşa de uşor şoferul ăla…

Am scăpat ieftin. Mai greu a fost azi, a doua zi, când s-a umflat un pic piciorul… Că abia pot să merg. Dar se repară. Şi asta, şi fierul.