Nov 27

După aproape două săptămâni pe aici, era şi timpul să scriu câteva vorbe legat de asta… Dar recunosc, până acum mi-a fost lene. Sau am avut altele mai bune de făcut.

Ar fi culmea să încep primele impresii cu istoricul oraşului. Sau cu geografia lui. Ori cu altceva ce se poate citi prin cărţi, reviste, internet. Prin ochii cuiva care a stat ultimii ani (minim 8 ) în Bucureşti, Timişoara surprinde în primul rând prin linişte. E un oraş tare liniştit. Linişte în timpul zilei, linişte noaptea, linişte în weekenduri. E oraşul în care nu am văzut mai mult de 5 câini vagabonzi pe străzi (până acum). Mă rog, nu am văzut câini. În schimb am văzut pisici. MULTE.

E oraşul în care (nu, nu sunt foarte rasist) am rămas surprins de numărul foarte mic de ţigani văzuţi pe stradă. Şi de numărul la fel de redus de cerşetori.

E oraşul în care am văzut cele mai multe pancarde legate de curăţenia oraşului, pancarde prin care se îndemna la păstrarea curăţeniei. E oraşul în care a început să îmi fie jenă să îmi arunc pe jos nu numai pachetul gol de ţigări, ci şi chiştocul ţigării. Adică mi-a intrat deja în reflex căutarea locurilor de fumat, a coşurilor de gunoi, a scrumierelor. Deşi nu e nici o lege care să oblige la asta. Şi, la fel de bine, atunci când m-am oprit (de mai multe ori) în faţa vreunui magazin / sediu / loc care avea scoasă afară o scrumieră, e oraşul în care nu s-a uitat nimeni urât la mine că le folosesc scrumiera. Dimpotrivă, am primit mereu zâmbete aprobatoare.

E oraşul în care, indiferent de magazinul în care am intrat, am fost tratat ca un client. Adică politicos si cu respect. Şi, în proporţie de cel puţin 90% din cazuri, mi-am primit zâmbetul şi salutul de rigoare la ieşirea din acel magazin, indiferent dacă am cumpărat ceva de acolo sau nu.

E oraşul în care dimineaţa miroase a dimineaţă. Nu a fum. Nu a poluare maximă. Miroase a dimineaţă. Şi, în funcţie de zona în care mă aflu în acea dimineaţă, mirosul acesta diferă. După cum îmi spunea cineva în urmă cu mai bine de un an, Timişoara este un oraş al aromelor, un oraş vrăjit.

E oraşul în care nu simt nici o teamă atunci când, noaptea târziu, rătăcesc pe străzi. Mergând pe jos. E oraşul în care plăcerea explorării, descoperirii fiecărui colţişor, nu poate fi întrecută de nimic altceva. E oraşul care mă face să scap cel puţin câte un “WOW” pe fiecare stradă şi străduţă. Este un oraş mic. Însă frumos. Decent. Civilizat. E o altă lume. Un oraş care te poate face oricând să uiţi că eşti în România. Un oraş care mă înghite încetul cu încetul. Iar eu nu am nimic împotrivă.

Leave a Reply