Sep 20

Da, ştiu că a murit. Da, ştiu şi site-ul ăla cu “still alive”. Nu, nu e vorba despre asta.

După câteva zile de Dacorum plec de la bar spre casă. Proaspăt coborât de pe motoretă, mă rog, fără cască şi alte chestii. Cu ochii roşii, pupilele dilatate şi o minunăţie de cearcăne. Atât de arătos încât toţi amicii m-au întrebat ce am fumat, că lor li se pare că a fost bun. În fine.

Urc în autobuz. Mă agăţ de bară la mijloc şi mă holbez pe geam. La staţia de la Budapesta văd cu coada ochiului că se agaţă altcineva de bară în stânga mea. Nu m-am deranjat să mă uit. Rupt de oboseală mă holbam la noaptea de afară în timp ce îmi urla muzica în căşti.

Pe la Piaţa Sudului mă uit spre stânga. Bă să-mi fut una. Lângă mine era Maicăl Geacsăn. Tuciuriu, cămaşă neagră cu nişte chestii roşii pe ea, pălăria neagra, şuviţele gelate, pantofi cu cioc, ochelari negri la ochi. Şi semăna al dracu’ de bine cu originalul. Mă abţin de la comentarii, mă abţin să nu izbucnesc în râs.

O staţie. Două. La a treia nu m-am mai abţinut. Mi-am scos căştile din urechi şi m-am întors spre el.

“Auzi… ştii să şi dansezi ???”

Ăla zâmbeşte şi aprobă. Ete ce se bucură căcănarul. Îl las în pace. Două minute. Apoi mă întorc iar către el.

“Auzi… Da’ Michael parcă nu murise ?”

Începe să i se şteargă zâmbetul de pe bot. Şi începe să mormăie ceva cu fani, club, bla bla.

“Auzi… Da’ dacă ăla e mort… voi de ce dracu’ mai trăiţi ???”

Zâmbetul îi dispare complet. Se uită încurcat la mine, mă măsoară din cap până în vârful bocancilor, mormâie un “scuză-mă” şi se cară lângă uşă. La prima staţie coboară şi se duce dracu’ după blocuri.

Leave a Reply