Jan 12

Încă un post fără titlu. Fără motiv. Aş fi fost în stare să scriu ceva pe un subiect anume, să pun cap la cap câteva gânduri rătăcite. Dar nu am vrut. Las aşa. Mi se pare mai ok. N-am nici o idee de titlu.

Nu am umplut blogul cu fulgi de zăpadă. Nu am pus nimic roşu pe aici. Vreun Moş Crăciun sau ceva de sezon. Nu v-am urat nimic. Nu m-am simţit în stare. Vă urez acum “La mulţi ani!”. Să fie. Cu întârziere, dar merge.

Am vreo patru proiecte începute. Şi încerc să le termin. Cât mai curând posibil. Dar mă simt obosit. Obosit în draci.

Motocicleta e încă în parcare, sub prelată. Şi sub zăpadă. Nici acum nu am apucat să o împing până la garaj. Că de pornit… e mai greu. Momentan refuză cu încăpăţânare. Poate e mai bine că nu vrea. Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a venit să ignor frigul şi gheaţa şi să ies de nebun. Mă cheamă drumurile… De când s-a schimbat vremea parcă am intrat în moarte clinică.

Mă trezesc dimineaţa şi încep să înjur bările metalice laterale ale scaunului pe care am dormit. Mă ridic şi înţepenesc. Stau câteva minute până încep să îmi simt iarăşi picioarele. Ignor borcanul de ness şi mă întind după punga de ceai granulat. De lămâie. Arunc câteva linguriţe de granule într-o cană şi mă târăsc încet către dozator după apă caldă. Arunc câteva priviri scârbite la bradul de plastic căruia i se tot aprind becurile colorate. Arunc şi o privire peste parcarea goală. Şi mă întorc între cele două monitoare. Beau o gură de ceai şi îmi frig liniştit gura, limba şi gâtul. Aprind o ţigară, trag, tuşesc. Întind mâna după grămada de pastile din spatele monitorului, extrag câteva şi le înghit. Apoi mă mai frig încă o dată cu o gură de ceai. Dau câteva clickuri aiurea, şterg câteva mailuri rătăcite şi calculez cam în cât timp îşi vor face pastilele efectul. Se pare că stomacul meu a început să refuze şi pizza. Exact asta îmi mai lipsea. Între timp îmi sună telefonul: “Bă, e Crăciunul! Vii şi tu pe acasă?” “Bă, nu. O să încerc să ajung pe săptămâna viitoare. Dar nu pot să promit nimic” “Ai să mori dracu’ acolo…”

Am un talent al dracu’ să înţeleg unele chestii care se întâmplă chiar dacă mi se ascund multe. Şi îmi place în draci ca, după ceva vreme, când mi se spune adevărul, să rânjesc sadic şi să zic “Nu era nevoie să îmi mai spui. Ştiam deja.”

Până în Anul Nou mă plictiseam într-o seară. Am luat maşina de tuns şi am înfipt-o în barbă. Mi-a luat aproape jumătate de oră să curăţ tot de pe faţă. Apoi mi-am dat seama că era mai bine dacă doar o tundeam un pic. Ultima oară când am făcut asta mi s-a zis că arăt ca un psihopat fără barbă.

Gata. E o nouă zi. E prima zi din restul vieţii mele.

Leave a Reply