Încă un post fără titlu. Fără motiv. Aş fi fost în stare să scriu ceva pe un subiect anume, să pun cap la cap câteva gânduri rătăcite. Dar nu am vrut. Las aşa. Mi se pare mai ok. N-am nici o idee de titlu.
Nu am umplut blogul cu fulgi de zăpadă. Nu am pus nimic roşu pe aici. Vreun Moş Crăciun sau ceva de sezon. Nu v-am urat nimic. Nu m-am simţit în stare. Vă urez acum “La mulţi ani!”. Să fie. Cu întârziere, dar merge.
Am vreo patru proiecte începute. Şi încerc să le termin. Cât mai curând posibil. Dar mă simt obosit. Obosit în draci.
Motocicleta e încă în parcare, sub prelată. Şi sub zăpadă. Nici acum nu am apucat să o împing până la garaj. Că de pornit… e mai greu. Momentan refuză cu încăpăţânare. Poate e mai bine că nu vrea. Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a venit să ignor frigul şi gheaţa şi să ies de nebun. Mă cheamă drumurile… De când s-a schimbat vremea parcă am intrat în moarte clinică.
Mă trezesc dimineaţa şi încep să înjur bările metalice laterale ale scaunului pe care am dormit. Mă ridic şi înţepenesc. Stau câteva minute până încep să îmi simt iarăşi picioarele. Ignor borcanul de ness şi mă întind după punga de ceai granulat. De lămâie. Arunc câteva linguriţe de granule într-o cană şi mă târăsc încet către dozator după apă caldă. Arunc câteva priviri scârbite la bradul de plastic căruia i se tot aprind becurile colorate. Arunc şi o privire peste parcarea goală. Şi mă întorc între cele două monitoare. Beau o gură de ceai şi îmi frig liniştit gura, limba şi gâtul. Aprind o ţigară, trag, tuşesc. Întind mâna după grămada de pastile din spatele monitorului, extrag câteva şi le înghit. Apoi mă mai frig încă o dată cu o gură de ceai. Dau câteva clickuri aiurea, şterg câteva mailuri rătăcite şi calculez cam în cât timp îşi vor face pastilele efectul. Se pare că stomacul meu a început să refuze şi pizza. Exact asta îmi mai lipsea. Între timp îmi sună telefonul: “Bă, e Crăciunul! Vii şi tu pe acasă?” “Bă, nu. O să încerc să ajung pe săptămâna viitoare. Dar nu pot să promit nimic” “Ai să mori dracu’ acolo…”
Am un talent al dracu’ să înţeleg unele chestii care se întâmplă chiar dacă mi se ascund multe. Şi îmi place în draci ca, după ceva vreme, când mi se spune adevărul, să rânjesc sadic şi să zic “Nu era nevoie să îmi mai spui. Ştiam deja.”
Până în Anul Nou mă plictiseam într-o seară. Am luat maşina de tuns şi am înfipt-o în barbă. Mi-a luat aproape jumătate de oră să curăţ tot de pe faţă. Apoi mi-am dat seama că era mai bine dacă doar o tundeam un pic. Ultima oară când am făcut asta mi s-a zis că arăt ca un psihopat fără barbă.
Gata. E o nouă zi. E prima zi din restul vieţii mele.
January 12th, 2009 at 9:13 pm
Tu esti bolnav de lene si de indiferenta, si ma intreb daca ai sa te trezesti vreodata la viata. Dincolo de ziduri forfoteste viata, creste iarba. Nu-ti mai plange de mila, pune mana si fa ceva! Daca tie nu-ti pasa de tine, pe cine doare? Te trezesti, sau te transformi in zombi? Mai sunt oameni carora le pasa. Cunoaste-i!
January 16th, 2009 at 2:21 pm
Te inteleg Qazy.
“mai sunt oamenii carora le pasa. cunoaste-i!”??? WTF serios? e vreo asociatie din asta gen AA??? pe draq. “sora-ta” banuiesc ca la tine de craciun a fost mancare pe masa, lumina galbena parca amplifica chipurile fericite si surazatoare ale celor din incapere, cantec de pahare cu vin. zic. pot doar sa banuiesc. le pasa? adica….le pasa? haha. da. le pasa ….dupa.
efectul unui cuvant de alin, unei imbratisare, unui telefon pe care te simti parca obligat sa il dai o data la n(x+y)*2 zile, are aceesi durata ca viata unei caprioare inconjurata de lupi. e intuneric unde sta sufletul nostru.lenea si indiferenta pe care crezi ca le vezi sunt niste masti, puse numai noi stim peste ce.
January 16th, 2009 at 2:37 pm
Qazy eu propun sa nu ne mai plangem de mila. Sa ne trezim in fiecare zi zambind, sa vorbim cu noi insine, sa jucam sah singuri, sa ne spunem glume singuri la care sa radem cu pofta evident, sa ne imbratisam singuri de 3 ori pe zi (acum depinde fiecare ce anvergura a bratelor are si cat poate sa se cuprinda singur…adica o imbratisare mai calduroasa sau una mai retinuta). sa mergem in parc sa ne jucam, sa ne dam singuri gol in poarta…ca doar iarba forfoteste, nu-i asa? (aici rog sa se interpreteze gen Andreea Marin) Poate daca suntem mai optimisti vom scapa de statutul de zombie si vom deveni sociopati ca din punct de vedere social e mult mai bine decat sa fii emo, fireste! (aici Nastase a+b case). “sora-ta” imi imaginez ca ai bune intentii dar literar vorbind “nu poti sa tratezi toate bolile cu aspirina”.
qazy: I made my peace. mi-am adaptat ochii sufletului la intuneric asa ca nu mai caut lumina. Fuck them all. n-au decat sa orbeasca in lumina in care se lafaie, dar mai tarziu sa nu caute in intunericul meu leacul pentru fotofobie. te pup bre
January 17th, 2009 at 12:27 am
Da, am avut de Craciun tot ce ai enumerat mai sus, DAR IMI PASA! Nu de ceilalti, care traiesc dupa cum isi astern, ci de cel care imi este frate. Clar? Sau facem schita?