May 18

Sunt perioade în care totul merge ok. Nu bine. Nu există noţiunea “totul merge bine”. Da’ măcar merge ok. Oboseală, stress, lipsa banilor, o idee de relaţie, zile de plictiseală, marunţişuri d’astea. Nu poţi spune că eşti mulţumit. Da’ e ok. Totul merge înainte. Zilele sunt asemănătoare, nu se întâmplă nimic extraordinar, nimic ieşit din comun. E totul doar rutină. Aceleaşi chestii pe care le faci zilnic, acelaşi program, aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. E o porcărie de viaţă. Da’ eşti mulţumit că e ok. Ai spera la mai bine, da’ e ok şi aşa.

Până când se întâmplă “ceva”. Un mărunţiş. Un căcat lipsit de importanţă la prima vedere. Un gest puţin mai altfel. O simplă vorbă. Sau o chestie ceva mai ieşită din comun. Pe care o faci pe principiul “ce poate merge rău?”. Pare doar o chestie normală. O chestie care face parte din acea rutină. Dar nu este. Şi totul face “boom”. Se duce dracu’ şi ideea aia de linişte, şi rutina, şi totul. Îţi vine să îţi dai singur palme după aia. Atunci apare o întrebare a dracu’ de tâmpită: “Ar trebui să fac ceva să fie cum era înainte sau ar trebui să continui aşa, să văd cum e şi să văd unde se ajunge?”. Şi durează ceva vreme până îţi alegi răspunsul. Timp în care totul se schimbă în jur. Timp în care se mai petrec mici explozii şi se mai modifică unele. Chiar ajungi să mergi pe stradă, să te holbezi fix la cineva şi să începi să mormăi pentru tine: “După atâtea explozii, nu ai vrea să explodezi şi tu? Hai că poţi… E simplu. Splat! Şi asta ar fi tot”

Sunt pieton de ceva vreme. Nu am stat să mai contorizez. Da’ mă simt ca dracu’. Mă simt invalid. Mă simt ca şi cum mi-ar fi tăiat cineva picioarele. E doar o figură de stil, picioarele mi le simt. Chiar prea bine, după ce mi-au făcut bocancii răni în tălpi.

Aseară am mers pe un supersport. Pe o vitezană. Parcă 900RR. Honda. Nu sunt sigur de model, nu mă pricep la astea. Şi nici nu stau atât de bine cu memoria încât să fi reţinut dacă mi s-a spus. Dar m-am plimbat un pic. O tură scurtă de cartier. Şi mi-a plăcut. Nu pot spune că sunt în stare să merg ca lumea cu ea, nu sunt obişnuit să merg pe aşa ceva. Cred că în una din serile viitoare o să prind vreuna pe mână şi o să ies un pic cu ea din oraş. Preferabil spre autostradă. Oricare din ele. Să văd şi eu acul cum trece de 200 şi să îmi dea lacrimile pe sub cască. De nervi, de frică, din cauza vântului care suflă lejer prin casca mea. Nu sunt interesat să fac pe kamikaze. Nu cu motoreta altcuiva. Vreau doar să văd cum e. Atât.

A trecut o bucată serioasă de vreme de când nu am scris. S-au întâmplat multe. Chiar mai mult decât suficiente. Şi de multe ori am zis “trebuie să scriu despre asta”. N-am reuşit. Din anumite motive. Chiar în timp ce scriam asta a sunat telefonul. După ce l-am închis s-a auzit de undeva, din background, un “booom” înfundat. Nu mai e nevoie de alte motive. E suficient.

One Response to “N-am nici o idee de titlu. Episodul 4”

  1. sora-ta Says:

    Si doar ti-am zis sa ai grija, ca altii sunt mai isteti ca tine la faza asta, dar tu, nu! BATMAN, BATMAN! Acum e bine? Nu o lua ca atac la persoana, dar ma enervezi cand faci numai dupa capul tau, si nu asculti si de altii, iar dupa aia te iei de par!
    Hai ca trece si asta!

Leave a Reply