Feb 03

Abia azi am realizat că nu am mai scris nimic de mai bine de o lună. Mă rog, de fapt chiar de vreo lună jumate. Da, recunosc, am fost extrem de leneş. Cu toate că am avut multe de spus, cu toate că m-am tot gândit că ar fi bine să mai scriu ceva. Dar totuşi nu am făcut-o. Măcar dau vina pe faptul că sunt leneş. Poate cei care mă citesc mă vor ierta. Sper.

Una dintre cele mai ciudate senzaţii: să visezi noaptea chestii binecunoscute, prieteni, locuri, străzi… Iar dimineaţa când te trezeşti să îţi dai seama că, de fapt, eşti în cealaltă parte a ţării. Şi că nu cunoşti aproape pe nimeni. E una dintre senzaţiile cu care trebuie să mă obişnuiesc, deşi nu pot spune că este uşor. E groaznic mai ales în serile când ai chef să te duci într-o cârciumă / bar / club să bei câteva beri, eventual poate chiar mai multe. Într-un loc unde să ştii dinainte că ai să găseşti cel puţin câţiva oameni cunoscuţi, unde îl ştii pe barman de o grămadă de vreme, unde toţi sunt obişnuiţi cu modul în care reacţionezi şi te porţi după nişte beri bune… Mi s-a întâmplat, şi nu o dată, să ies de nebun prin oraş, cu chef să beau ceva undeva. Şi, rătăcind aiurea, să îmi pun întrebarea: “Da’ eu unde mă duc acum???”. Sau “Eu cu cine dracu’ beau o bere azi???”

Oraşul acesta este extraordinar. Nu aş fi crezut până să ajung aici că poate exista atât de multă istorie şi tradiţie într-un oraş. Asta în condiţiile în care abia încep să învăţ locurile. În condiţiile în care abia îl descopăr, şi în condiţiile în care nu am văzut până acum decât o mică parte din el.

Îmi place să merg pe jos până în centru iar de acolo să rătăcesc pe străduţe. Cu toate că de multe ori nu ştiu încotro merg, unde sunt, unde voi ajunge. Pur şi simplu rătăcesc, atent la orice detaliu. Detalii de construcţii, culori, desene, oameni. Aşa că dacă ajungeţi vreodată prin centrul Timişoarei şi întâlniţi un tip pletos, bărbos, cu privirile rătăcite peste clădiri, e posibil să fiu eu acela. Însă nu promit că mă voi trezi din “transa” în care mă aflu.

Cred că există un citat (de unii cunoscut) care mă poate caracteriza din ce în ce mai bine: “I was standing in the park wondering why frisbees got bigger as they get closer. Then it hit me”.

În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâmbătă seara, am fost cu un cunoscut la un amic de-al lui. Un bijutier sârb. Am băut acolo un vin roşu extraordinar. Făcut pe dealurile de pe Clisura Dunării. Unde, un bătrân, a ştiut să lase strugurii la copt până târziu toamna, mult după prima brumă. Apoi a pregătit vinul în modul vechi, cum ştia el. A ieşit un vin dulce, gros, roşu. Însă limpede. Netratat, neîndulcit cu chimicale. După un litru de vin din acela (partea mea) am uitat şi de frig, şi de iarnă, şi de tot. Abia aştept primăvara să ajung prin locurile acelea.

E noapte deja, e miercuri noaptea. Stau, ca de obicei, întins pe jos, cu tastatura în braţe, şi scriu. Şi mă simt acasă.

Leave a Reply