Nov 27

Zilele trecute văd undeva un anunţ, ceva legat de un oarecare concert al Filarmonicii Banatul din Timişoara. Pe care, logic, îl ignor. Joi seara, 26 noiembrie 2009. Pe la ora 17. Mă întâlnesc cu un amic care mă întreabă: “Mergi diseară la Filarmonică?”. Rămân surprins. Ce să caut eu la Filarmonică???

Apoi mi se explică. Filarmonica Banatul din Timişoara susţine un spectacol. Mai exact, Orchestra Simfonică şi Corul “Ion Românu” ale Filarmonicii “Banatul” Timişoara. Dirijate de Horst-Hans Backer din Germania. Spectacol cu lucrări din repertoriul formaţiei Queen. Întreb curios deja cât costă intrarea. Mi se răspunde simplu: “gratis”.

Ok, unde e Filarmonica asta? Mi se explică, îmi fac în gând un traseu, îmi verific aparatul de pozat, îmi înfig mâinile în buzunare şi pornesc într-acolo. Lume multă la intrare. Mă întâlnesc cu ceilalţi şi intrăm. Înăuntru destul de aglomerat. Toate locurile ocupate, în picioare abia aveai loc să te mişti. Ne aşezăm şi noi pe trepte, undeva la etaj.

Începe spectacolul. Şi rămân cu gura căscată. Un spectacol absolut superb. Demenţial. Sunete curate. Orchestraţie perfectă. O întreagă orchestră cu zâmbetul pe buze. O sală care a cerut bis şi pentru a treia oară. Un cor care s-a străduit să reproducă inflexiunile vocale ale lui Freddie Mercury şi, în cea mai mare parte, a şi reuşit. Un public care a aplaudat, ţinut ritmul bătând din palme. Cred ca a fost unul dintre extraordinar de rarele momente în care, la un concert al Filarmonicii, publicul a cântat şi a aplaudat în acelaşi timp cu orchestra.

Poze… Am făcut doar vreo două. Şi s-a încercat o înregistrare cu camera foto a piesei “Barcelona”. Nu prea reuşită, însă e suficient pentru a înţelege atmosfera de acolo…

Nov 27

După aproape două săptămâni pe aici, era şi timpul să scriu câteva vorbe legat de asta… Dar recunosc, până acum mi-a fost lene. Sau am avut altele mai bune de făcut.

Ar fi culmea să încep primele impresii cu istoricul oraşului. Sau cu geografia lui. Ori cu altceva ce se poate citi prin cărţi, reviste, internet. Prin ochii cuiva care a stat ultimii ani (minim 8 ) în Bucureşti, Timişoara surprinde în primul rând prin linişte. E un oraş tare liniştit. Linişte în timpul zilei, linişte noaptea, linişte în weekenduri. E oraşul în care nu am văzut mai mult de 5 câini vagabonzi pe străzi (până acum). Mă rog, nu am văzut câini. În schimb am văzut pisici. MULTE.

E oraşul în care (nu, nu sunt foarte rasist) am rămas surprins de numărul foarte mic de ţigani văzuţi pe stradă. Şi de numărul la fel de redus de cerşetori.

E oraşul în care am văzut cele mai multe pancarde legate de curăţenia oraşului, pancarde prin care se îndemna la păstrarea curăţeniei. E oraşul în care a început să îmi fie jenă să îmi arunc pe jos nu numai pachetul gol de ţigări, ci şi chiştocul ţigării. Adică mi-a intrat deja în reflex căutarea locurilor de fumat, a coşurilor de gunoi, a scrumierelor. Deşi nu e nici o lege care să oblige la asta. Şi, la fel de bine, atunci când m-am oprit (de mai multe ori) în faţa vreunui magazin / sediu / loc care avea scoasă afară o scrumieră, e oraşul în care nu s-a uitat nimeni urât la mine că le folosesc scrumiera. Dimpotrivă, am primit mereu zâmbete aprobatoare.

E oraşul în care, indiferent de magazinul în care am intrat, am fost tratat ca un client. Adică politicos si cu respect. Şi, în proporţie de cel puţin 90% din cazuri, mi-am primit zâmbetul şi salutul de rigoare la ieşirea din acel magazin, indiferent dacă am cumpărat ceva de acolo sau nu.

E oraşul în care dimineaţa miroase a dimineaţă. Nu a fum. Nu a poluare maximă. Miroase a dimineaţă. Şi, în funcţie de zona în care mă aflu în acea dimineaţă, mirosul acesta diferă. După cum îmi spunea cineva în urmă cu mai bine de un an, Timişoara este un oraş al aromelor, un oraş vrăjit.

E oraşul în care nu simt nici o teamă atunci când, noaptea târziu, rătăcesc pe străzi. Mergând pe jos. E oraşul în care plăcerea explorării, descoperirii fiecărui colţişor, nu poate fi întrecută de nimic altceva. E oraşul care mă face să scap cel puţin câte un “WOW” pe fiecare stradă şi străduţă. Este un oraş mic. Însă frumos. Decent. Civilizat. E o altă lume. Un oraş care te poate face oricând să uiţi că eşti în România. Un oraş care mă înghite încetul cu încetul. Iar eu nu am nimic împotrivă.

Nov 27

În urmă cu fix două săptămâni lăsam vizibile aici câteva cuvinte. De plecare. În urmă cu fix două săptămâni, în data de 13, vineri, cam pe la aceeaşi oră, alergam de nebun prin Bucureşti după tot ce mai aveam nevoie, încărcam duba, iar sâmbătă dimineaţa la prima oră porneam la drum.

Direcţia: Timişoara.
Scopul: Da.
Perioada: nelimitată.

Sâmbătă seara, pe la ora 18, intram în Timişoara. Obosit un pic de la drum, un pic speriat de idee. Dar mulţumit.

Nov 23

Aveam chef de ceva dulce. Şi mi-a venit ideea de gogoşi. Aşa că… Google, search, gogoşi. Şi am descoperit asta. Pe care am încercat-o şi modificat-o un pic.

Read the rest of this entry »

Nov 23

Cred că este un fenomen destul de general: majoritatea celor ce lucrează în IT şi au un blog, mai devreme sau mai târziu vor începe să posteze diverse chestii legate de bucătărie. Reţete, experimente, mâncăruri. Parcă am văzut asta odată la Cop, am văzut sigur la Softman, văd frecvent la Dexter. Şi la mulţi alţii, dar nu dau prea multe nume.

Şi nu văd asta neapărat la oameni care au prea mult timp liber. Însă sunt unii care îşi fac timp pentru aşa ceva. Se poate numi activitate creativă. Sau recreativă.

În urmă cu ceva ani (adică acum vreo 7) bucătăream în draci. Mai ales când mă găseam în bucătărie cu frate-miu. Şi în perioada aia eram amândoi în stare să încropim ceva de mâncare din orice prindeam prin frigider. Lăsând deoparte că rezultatele erau delicioase, mai arătau şi bine.

Acum am (în sfârşit) o bucătărie la îndemână. Un frigider mai mult sau mai puţin plin. Un aragaz. Cu tot cu cuptor. Câteva ustensile de bucătărie. Alea basic. Încă nu am tot ce mi-aş dori, nu am un cuptor cu microunde, nu am nici măcar o tavă mai serioasă. Sau o tigaie bună. Eventual cu fund de teflon. Dar alea, câte sunt, pot fi folosite.

Am din când în când şi ceva timp liber, mai ales că sunt mai mereu acasă. Drept urmare… încep experimentarea. Mai întâi cu ceva reţete adunate de pe net, plus reţete dictate de mama prin telefon… şi voi ajunge la un moment dat şi la improvizaţii.

Aşadar… să îi dăm drumul.