Sep 17

Cerul arde. O lună plină strălucitoare veghează miile de puncte luminoase. Stele arzând pe un cer senin. Aerul rece îmi loveşte faţa. Dar încerc să nu îl bag în seamă. Ochii mei fixează fumul albăstrui de ţigară care urcă unduind spre stelele arzânde. E atât de linişte aici… Atât de multă pace…De câteva ore bune stau întins pe spate în iarba verde. Stau şi ascult Dunărea cum curge. Îi ascult fiecare picătură ce trece, ascult fiecare şoaptă a sa… Nici nu ştiu când a trecut timpul. Parcă am ajuns aici acum câteva minute. Doar că atunci când am ajuns, pe cer strălucea soarele amiezii. Acum ard stelele…

Stau întins în iarbă şi fumez. E atât de linişte aici… Gândurile îmi răsună undeva în creier. Toate odată. În acelaşi timp. Imagini rătăcite îmi zboară prin faţa ochilor. Frânturi de imagini. Amintiri. Încerc să îmi fac un pic de ordine prin idei. Încerc să iau câteva hotărâri de care va depinde viitorul apropiat. Viitorul meu apropiat. Dacă într-adevăr există aşa ceva, sau e doar un vis…

Aşa obişnuiam să fac acum ceva ani. Să stau în iarbă pe malul Dunării, să îi ascult poveştile nerostite, să fumez, să visez. Să pot vorbi în voie cu apa, să pot fi singur, să mă pot gândi la tot ceea ce mă frământă.

Locurile unde am crescut. Locurile care m-au învăţat să fiu ceea ce sunt. Şi o Dunăre albastră care curge liniştită…

MI-E DOR DE TINE.

Cana de cafea zace părăsita pe birou. Nici nu mă mai gândesc la ea… Oricum nu mai are nici un efect asupra organismului meu. Indiferent de cantitatea consumată.

Un pachet de ţigări golit şi strâns în pumn este abandonat lângă cană. Lângă el, un altul, de curând deschis. Pe el o brichetă. O ţigară fumegă într-o scrumieră mult prea plină. Dar pe care nu o goleşte nimeni.

Monitorul îmi pare un hău negru care mă înghite încet-încet. Tastatura nu mă mai atrage chiar deloc. Tot ceea ce e în jur îmi dă o senzaţie mult prea puternică de deja-vu. Sunetele care se revarsă din boxe nu mai conţin de prea mult timp o idee de muzică. Au devenit pur şi simplu nişte sunete. Nişte sunete banale. Nu le mai pot lega unul de altul… Afară de ele nu se mai aude nimic. E linişte. O linişte mult prea apăsătoare. O linişte care doare…

Parcă timpul s-a oprit în loc. Ca şi cum ar fi descoperit el însuşi că nu mai are nici un rost să mai zboare, să mai treacă. Şi s-a oprit. Pur şi simplu. Fără să-i mai pese de noi, care am rămas undeva rătăciţi, fără a mai avea vreo direcţie în care să mergem.

Totul pare mort. Nici măcar mâna care se mai mişcă din când în când spre scrumieră, care ia ţigara şi o ridică spre buze, nu pare a mai trăi. Se mişcă parcă automat, ca şi braţul mecanic al unui robot industrial…

MI-E DOR DE TINE.

Pentru a-l cita pe anghost… VUMIVFO… Vine un moment în viaţa fiecărui om… Vine un moment în care uităm de totul. Vine un moment în care nu ne mai pasă de ceea ce facem. Vine un moment în care uităm cine suntem.

Vine un moment în care uităm că suntem români. Când uităm de partide, de Năstase, de politică, de aurolaci. Vine o clipă în care chiar nu ne mai pasă. Când ne dăm seama că degeaba ne-ar mai păsa.

Vine un moment când încercăm, voluntar sau involuntar, să trecem cu vederea tot ceea ce e în jur. Când cafeaua nu ne mai excită nervii. Când aburii alcoolului devin neputincioşi în faţa realităţii. Şi nu ne mai ajută să trecem peste tot ceea ce ne frământă.

Vine un moment în care simţim cum doare lipsa de comunicare. Când oamenii vorbesc cu noi, dar nu îi mai auzim. Sau nu îi mai înţelegem. Sau poate, pur şi simplu nu vrem să îi mai înţelegem şi să îi auzim.

E o clipă când simţim cu adevărat ce este aceea singurătate. Când vedem o lume întreagă mişcându-se în jurul nostru, fără un scop anume, şi ne trezim în mijlocul ei rătăciţi. Fără un scop anume. Şi mergem după cei din jur, demonstrând încă o dată ideea spiritului de turmă care domină societatea noastră.

Vine o clipă în care simţim nevoia de a avea pe cineva aproape. Vine o clipă în care dorim să avem totul. Chiar dacă ştim mult prea bine că nu vom avea niciodată nimic.

Vine o clipă în care se simte nevoia unei pauze. O pauză lungă. Cât mai lungă. Departe de lume, departe de aglomeraţie, departe de urbanism, departe de o societate bolnavă, departe de muzică, departe de cafea şi ţigări, departe de droguri, arme, departe de muncă, de oboseală, departe de Năstase, departe de PSD, departe de un guvern profund dezinteresat, departe de cei la care ţinem, departe de tot. Dacă s-ar putea, chiar departe de noi. Departe de propriile persoane.

P.S.: MI-E DOR DE TINE.

Leave a Reply