Oct 06

Plănuisem de ceva vreme cu soră-mea o plimbare la munte. Cum mai fusesem pe acolo şi în urmă cu doi ani, eu am propus să mergem la Moieciu, pe la jumătatea lui septembrie. Până când, într-o seară, mă sună soră-mea disperată: “Ştiu când mergem! Mergem pe 26-28 septembrie, pentru că e Răvăşitul Oilor în Bran!”. Îmi răvăşesc toate planurile prin minte, dau un search pe Google să văd şi ce anume răvăşesc ăia pe acolo toamna.

Găsesc undeva şi explicaţia pentru fenomen. “La sfârşitul lui septembrie, odată cu vremea rece, bârsanele îngrăşate sunt coborâte de la munte. Le aşteaptă stăpânii nerăbdători să le revadă întregi, sănătoase şi să-şi ia porţia de brânză. Coborârea sau răvăşitul oilor încheie într-un mod gustos anul pastoral. E o tradiţie seculară valorificată din punct de vedere turistic, mai ales pentru că oferă imagini mioritice şi mâncare tradiţională, plus râuri de muzici, ca şi de bulzuri, pastrame, brânzeturi şi must.” Pare interesant, zic. Şi rămâne stabilit ca soră-mea să facă rezervări în Moieciu, la o pensiune, iar eu să mă întâlnesc cu ei vineri, pe 26, în Piteşti. Ei cu maşina, eu pe motocicletă.

Vine şi ziua cu pricina. Stau de dimineaţă, îmi pregătesc bagajul, iar după-amiază mă îmbrac groscior, îmi iau combinezonul pe deasupra, aranjez bagajele, iau rucsac în spate şi plec.  Ies spre Militari. Şi descopăr circulaţie bară la bară pe Iuliu Maniu. Şi reuşesc să fac mai bine de o oră până la PetromV-ul de la ieşire. Nu-i nimic, fac plinul şi mă înfig serios şi hotărât în autostradă. Frig, vânt puternic, însă drumul liber. Reuşesc în câteva rânduri să trec de 160km/h, însă menţin viteza de croazieră cam pe la 140. Din când în când mai depăşesc câte un tir bălăngănindu-mă în curenţii de aer creaţi de el, mă mai suflă câte o rafală de vânt pe toată banda… însă într-un final ajung în Piteşti. Întreg. Şi, în timp ce începe să plouă mărunt, descopăr benzinăria unde parcaseră ei. Las tot bagajul în maşină, şi pornesc înainte, spre Câmpulung, cu ei după mine.

Asfaltul acceptabil. Trafic… nu prea. Multe căruţe. Totuşi destul de multe gropi. Nisip şi pietriş pe asfalt. Multe balegi. Frig. Însă peisajele superbe. Ajungem cu greu în Câmpulung, unde oprim să fac eu iarăşi plinul şi să trag dintr-o ţigară. Sau două. Şi să mă încălzesc cu o cafea. Ştiam că se anunţaseră ploi, însă uitasem cât poate să fie de frig. După pauză plecăm hotărâţi spre Moieciu. La fel, eu mergând înainte, şi cu ochii mereu în oglinzi să nu mă duc prea repede şi să îi pierd pe cei din urmă.

  

  

  

Începe urcuşul şi începe şi ploaia. Rece şi udă. Ploaie de toamnă la munte. Mergem încet, asfaltul plin de gropi pe serpentine, frig, îmi îngheţau imediat mâinile, viziera dacă o ţineam lăsată se aburea instant, dacă o ridicam îmi intra toată apa în ochi. Însă mergem uşor şi reuşim să ajungem în Moieciu. “Acum în Moieciu de Sus”, îmi şopteşte soră-mea. Şi mai urmează o bucată bună de drum, asfalt, gropi, nisip, pietriş, ploaie, curbe strânse, drum prin pădure, noaptea. Într-un final, ajungem la pensiune.

Cazare rapidă şi plecăm să căutăm un restaurant. Cu maşina. Traversăm Moieciu, ajungem în Bran, ieşim din Bran. Peste tot închis sau pe punctul de a închide. Un singur restaurant deschis dar plin şi era şi aproape de ora la care se lua ultima comandă. Obosiţi, nervoşi, găsim Petrom-ul de la ieşirea din Bran şi luăm două sacoşe mari cu diverse mărunţişuri de ronţăit. Apoi înapoi la pensiune. Unde, după câteva pahare de şampanie, somn. Adânc şi fără vise.

Mă trezesc sâmbătă de dimineaţă devreme. Foarte devreme. Ies afară să fumez şi descopăr abia atunci peisajul din jur. Când ajunsesem acolo era suficient de întuneric să nu văd nimic. Pe la prânz plecăm spre Bran, cu maşina, să vedem cine ce răvăşeşte pe acolo.

  

  

  

Se circula bară la bară. Cu viteza melcului. Aglomerat în draci. Nebunie. Parcăm cu greu undeva şi mergem pe Platoul Reginei. Acolo, o mare de oameni. Fum de la grătare. Poze. Urla muzica populară. Mirosea doar a grătar şi a brânză. Facem turul de câteva ori, mâncăm un bulz şi plecăm să vedem şi castelul. După o lungă plimbare prin castel, găsim un restaurant, mâncăm bine, luăm de băut şi înapoi la pensiune.

  

  

  

Toată ziua… vreme frumoasă. Soare. Călduţ. Iar eu înnebuneam de nervi că am mers în maşină, la ce timp de motoretă era afară. Ajungem la pensiune, eu fug la mine în cameră, mă îmbrac, iau casca şi mănuşile, îmi pun genunchierele şi ies să fac o tură şi pe două roţi. Moieciu şi Bran pustii. Mă întorc după vreo oră şi jumătate îngheţat bine, după ce îmi descărcasem nervii pe drumul şerpuit, noaptea. Îngheţat, însă drăcuşorul de pe umărul stâng rânjea mulţumit.

Duminică pe la prânz hotărâsem să pornesc înapoi spre Bucureşti, urmând ca ei să vină a doua zi, cu tot cu bagajul meu. Să nu plec cu stomacul gol, mergem să căutăm un restaurant. Şi găsim în Bran ditamai panoul şi restaurant. Hanul Vămii. Intrăm hotărâţi. Înăuntru gol. Dar arăta binişor. Ciorbă. N-avem. Ceafă cu piure. Ok, dar să ştiţi că o dureze destul de mult pentru piure, trebuie fierţi cartofii… Brânză încă nu le adusese. Pâinea era de ieri. Iar porţiile de mâncare mici. Am plecat notându-mi să nu mai intru în locul ăla.

Mai tragem o tură de Răvăşit, apoi revenim la maşină, mă echipez şi plec uşor spre Râşnov. Fac plinul pentru orice eventualitate la ieşirea din Bran şi încep să mă strecor printre maşini. În sensul spre Râşnov se mergea bară la bară. Dar măcar se mergea. În celălalt sens se stătea. Ieşise lumea pe capota maşinilor cu sucul şi ziarul. Fac dreapta pe 73A, spre Cheile Râşnoavei şi se eliberează drumul. Trec rapid prin serpentine, trec de Izvorul Rece şi continui spre E60. Aproape de podul care mă scoate în DN, aglomeraţie. Iar. Pe pod nu se mişca nimic. Mă strecor, opresc, fumez, stau de vorba cu câţiva şoferi. Apoi ies pe contrasens, depăşesc tot, şi încep să croşetez printre maşini, ba pe contrasens, ba pe banda rezonatoare, ba pe trotuar (mai ales în Buşteni). Şi coloana se termină pe la Posada. Unde încep să accelerez de nebun, urlând în curbele strânse. În Breaza fac pauză de tutun. Apoi îmi mai ia destul de puţin să ajung la Ploieşti.

La intrarea în Ploieşti îmi vine o idee. Absolut genială. Să nu mai traversez oraşul, ci să îl ocolesc pe centură. Şi să realimentez când ies înapoi în DN. Ok, intru pe centură, aştept la semafor, ocolesc şanţurile, trec de lucrări şi ajung la un indicator mare. Înainte spre Bucureşti, dreapta spre Bucureşti. Normal… fac dreapta spre Bucureşti. Fără să am cea mai vagă idee încotro merg.

Mi-am dat seama după vreo 15 km că nu pe acolo trebuia să o iau. Dar continui. Găsesc după multă vreme o benzinărie un pic dubioasă într-o comună căreia nu i-am reţinut numele. Totuşi alimentez. Cum începea să se întunece, cresc viteza până la 100-110. Cu toate că drumul era rupt. Însă motoreta a trecut cu bine testul de anduranţă, şi, într-un final fericit, după ceva vreme intram înapoi în Bucureşti. Frânt. Îngheţat.

Răvăşitul Oilor şi-a meritat pe deplin numele. E drept, şi reclama. Bulzul de acolo era delicios. Însă groaznic de aglomerat locul… Mulţi ajunşi acolo fără să aibă nici cea mai vagă idee de ce. Nu m-am abţinut să nu râd în hohote când am văzut o tipă îmbrăcată şi machiată ca pentru Mall cum se holba la un bulz fără să înţeleagă ce vrea de la el sau ce vrea el de la ea. L-am văzut şi pe Băsescu, înconjurat de ciobani disperaţi să dea mâna cu el, marele păstor al ţării. Am văzut gagici picate din ultima revistă de modă, probabil proaspăt coborâte din Merţ sau din Audi, care făceau poze lângă vaci. Probabil pentru a avea o fotografie de familie.

Iar drumul… Hmm, drumul. A fost lung, greu, frig. Au fost nişte serpentine destul de dificile pentru un începător care ajungea pentru prima oară pe acolo. Însă abia aştept să ajung iar. Abia a început să îmi placă…

Leave a Reply