Una dintre piesele mele preferate. Citând chiar din versurile lor “VeritaSaga nu se ascultă, se simte”…
[Jhivago]:
Ca orice basm, începe cu “a fost odată”,
Un băiat si-n gândurile lui mereu aceeasi fată
Desprinsă parcă din poveşti cu sirene,
Un suflet cald printre atâtea suflete mult prea viclene
Şi chiar dacă nu purta semne de război putea schimba în foc orice sloi
Şi fiecare gest al ei era un mesaj ascuns
Unică pe Terra se purta de parcă avea răspuns
La orice întrebare… iar el o iubea nespus şi ea
Şi ea îl aducea cu un pas mai aproape de soare, în fiecare zi
Căci mergeau împreună pe aceeaşi cărare, care se lumina cu fiecare pas al lor
Şi niciunul nu simţea nevoia să joace un alt rol decât cel pe care
L-au primit prin destin, căci crezi că poţi trece peste orice,
Atunci când ce era gol în tine acum e plin…
De o apă curată,
Şi amândoi simţeau că-şi primesc înapoi o viaţă furată (furată…
[Praetor]:
….furată)
O ştii şi tu, n-ai văzut-o? …pentru un moment şi ţi-a rămas în suflet
De-atunci o porţi cu tine, oriunde, oricând, şi simţi că deja face parte din tine
Şi părea uneori prea ciudat, simţea că soarta s-a jucat atât cu el
Iar acum îi oferă totul, de parcă ar fi câştigat potul
Cel mare, întruchipat în mişcările ei uşoare ca vântul,
În paşii ei ce parcă n-ating pământul,
În glasul ei ce pare a fi cântul zilei,
În care gândul străzii îşi băga simţământul
Şi acum îi umple traiul, de parcă ar trăi pe pământ Raiul
Perturbat doar de absenţa ei, de absenţa acelei femei,
Pe care ai privit-o, îţi dai seama că ştie ce vrei
Te prinde teama de cei ce trăiesc printre zei
Şi o pierzi uneori când o priveşti, te trec fiori, te-ntrebi
De greşeşti, auzi viori când nu reuşeşti,
În ochii ei clar să citeşti, căci pare a avea
Întregul univers închis în ea
La început ai vrut-o, acum ea oare nu te mai vrea?
[Jhivago]:
Şi-atunci a vrut s-o strângă-n braţe, crezând că ea o să-l înalţe
Deasupra fricii lui, că focul lor o să se stingă,
Dar n-a simţit nimic, de parcă ceaţa luase forme şi el voia să le atingă
Şi deschizând ochii a văzut sculptat în beznă, de lumina
Ce trecea prin geam, trupul ei, de la cap la gleznă
Care s-a risipit apoi, ca un vânt subţire
Şi crezând că-şi pierde minţile şi-a spus: “M-am îndrăgostit de-o amintire!”
[Praetor]:
Acum, totul o amintire era,
De fapt eroul nostru din amintiri trăia…
Şi o căuta neîncetat, debusolat, şi luptând cu destinul,
Încercând să-şi verse chinul, luptând să găsească un înţeles
Întrebându-se de ce a fost ales tocmai el
Căutând în chip şi fel să o găsească
Căci fără ea, el a uitat să trăiască, şi a căzut la pământ
Că n-a mai putut.
Şi într-o zi în ochii unui tânăr a văzut sclipirea ei
S-a revăzut trăind între zei,
Dar a revenit între cei ca noi, s-a lovit privind într-o oglindă
De propria imagine: un om îmbătrânit trăind la o margine
A lumii de care nu se mai simţea legat şi
Deodată dezlegat, astfel blestemându-l pe cel
Ce i-a răpit viaţa a văzut în faţa sa un alt bătrân
Ce l-a întrebat: “Şi tu ai iubit-o pe ea?”
“DA… ştii că am fost blestemaţi să nu putem uita?”
“Ştiu… mă întreb oare sunt viu sau trăiesc iadul”
“Eşti viu bătrâne
Doar că ai iubit una dintre ele… acum închide-ţi pleoapele grele…”
