Jan 18

Aseară a fost cât pe ce să dea o maşină peste mine. Abia am apucat să sar într-o parte. Ăla oricum nu avea de gând să oprească. Partea cea mai frumoasă e că mai eram şi pe trecerea de pietoni. Ba chiar mai mult, mai aveam şi verde. Dar pe el nu îl interesa asta. El a avut verde să plece de la semafor apoi trebuia să facă stânga. Nici nu cred că ştia că pe trecerea de pietoni paralelă cu banda lui e tot verde. Nici nu cred că îl interesa să reducă, să se asigure, că de prioritate nici nu mai vorbesc.

Ok, nici eu nu sunt in sfânt. Recunosc că am greşit de câteva ori şi nu am dat prioritate pietonilor pe trecerea de pietoni, însă mi s-a întâmplat doar atunci când eram pe vreun drum drept şi era undeva aiurea vreo trecere de pietoni cu marcajul jegos, şi al cărei indicator nu se vedea din cauza vreunei maşini parcate aiurea. Da’ când trebuie să schimb direcţia… atunci reduc. Reduc, mă asigur, dau prioritate.

Din păcate asta nu se întâmplă şi cu şoferii bucureşteni. Nu ştiu prea bine la alţii cum este, dar în cele câteva locuri pe unde am fost nu am avut surprizele pe care le-am avut în Bucureşti. Să te aventurezi la o plimbare ca pieton prin oraş mergând regulamentar deja a început să devină sport extrem.

Lăsăm deoparte taximetriştii. Ăia, în marea lor majoritate, au circulat destul de haotic de când sunt ei. Am ajuns într-o zi din Dorobanţi în Berceni cu un taximetrist care nu a semnalizat niciodată. Absolut niciodată. Deşi a făcut stânga, dreapta, a depăşit, a schimbat benzi. Nici măcar o dată nu a atins butonul de la semnalizare. Dar ei sunt taximetrişti. Majoritatea sunt şoferi care au ceva experienţă. Sunt şoferi care, în caz că e pe cale să se întâmple ceva, ştiu ce să facă. Ştiu când şi cum să accelereze, ştiu când şi cum să frâneze pentru a evita un accident. Îi lăsăm deoparte.

Problemele apar cu puţoii de 18-19 ani care nu se ştie cum şi-au luat permis, cărora le-a luat tăticu’ şi mămica maşină. Jeep cât mai mare (mai ales dacă sunt fete) sau maşini cât mai puternice (dacă sunt băieţi).

Prin jeep se poate înţelege orice SUV sau maşină cu aspect cât mai masiv. Nu contează firma, nu contează că uneori e vreo chinezărie cu caroserie din plastic şi cu vreun nume pe care nu îl poţi pronunţa dacă încerci să îl citeşti. Nu contează nici dacă e vreun animal 4×4 care trebuie alimentat din 10 în 10 kilometri pentru a evita pana prostului. El se numeşte jeep. Nu contează că este făcut şi pentru off-road. La prima şină de tramvai, la prima gropiţă, trebuie frânat şi trecut cu viteza 1-a. Cât mai încet posibil. Cu cât e maşina mai mare, cu atât mai încet. Să nu cumva să dăuneze cumva maşinuţei care, în alte cazuri, traversează fără probleme munţi, păduri, ape.

Maşina puternică deja a devenit o categorie din ce în ce mai neîncăpătoare. Începând de la maşinile care chiar au fost făcute să fie puternice şi de viteză, până la ultimile maşini de familist care, cu sau fără “tuning”, pot să depăşească suta. Sau să scârţâie când pleacă de pe loc. Până acum o vreme era la modă BMW-ul. Care e totuşi o maşină puternică. Apoi a devenit şi Volkswagen-ul. Dacă într-un timp erau la modă Golf-urile sau Passat-urile, acum e suficient să ai ultimul jaf de Polo fabricat acum 30 de ani. E Volkswagen? Este. Bun, deci e maşină puternică. Faptul că ai o siglă pe ea în forma de W deja îi mai dă minim 100 de cai în plus. Iar proprietarului îi mai creşte peste noapte un coi. Şi devine expert în ale şofatului, în scârţâit de roţi, în drifturi. La ceva vreme după astea două au început să apară diverse alte maşini în categoria “maşini puternice”. Se pare că şi o mizerie de Skoda (Octavia), diesel deja e considerată maşină de putere mare. Şi proprietarului ei îi creşte acelaşi lucru care îi creşte şi proprietarului de Polo. Clasa Audi e şi ea prezentă în cadrul categoriei. Numai că ea vine la pachet cu ceva nou: cu aerul de cocalar şi şmecher. Nu se ştie din ce motiv, în aceeaşi categorie a intrat de o vreme încoace şi Loganul. Nu contează că e doar o Dacie. Nu contează că de la 180 km/h în sus încep să îi zboare tablele. Nu contează că a trecut cu greu testul cu pisica. În momentul în care marele şofer îşi ia un Logan, îi pune stickere şi un moţ de evacuare din târg de la Vitan, el devine şmecher. Îi mai creşte şi lui un coi, ajungând să aibă două, ca orice om normal.

Ce se întâmplă cu aceşti oameni pe stradă? Simplu. Abia evadaţi din faţa calculatorului, abia scoşi cu forţa din Need For Speed, ei devin şoferi. Ei devin tari. Ei devin cei mai buni şoferi posibi. Nici măcar taximetriştii nu se mai compară cu ei. Taximetriştii nu pleacă cu scârţ de la semafor, taximetriştii nu fac drifturi. Cel puţin nu în trafic să îi vadă lumea că sunt ei tari.

Nu se mai ţine cont de prioritate. Are prioritate cine o are mai mare şi mai puternică şi îşi permite să se bage. Când se ia o curbă, nu se mai reduce viteza, nu se mai asigură nimeni, nu se mai dă prioritae. În curbă e mai interesant să accelerezi, să auzi roţile scârţâind. Nu contează că e şi vreo trecere de pietoni. Ăia să aştepte, impresionaţi de măiestria şoferului.

Din păcate sunt din ce în ce mai mulţi în categoria asta. Şoferi care habar nu au ce reprezintă indicatoarele. Şoferi care au auzit poveşti despre o chestie numită prioritate. Şoferi care dacă văd semafor galben accelerează, deşi sunt convinşi că vor trece pe roşu. Şoferi care nu se asigură. Şoferi cărora nu le pasă de limita de viteză. Şoferi care nu ştiu ce reprezintă marcajele. Şoferi care nu ştiu ce e aia linie continuă şi întorc peste ea. Ba chiar mai mult, fac asta şi peste dublă continuă.

Şi când îi opreşti sau fac vreo prostie şi îi întrebi, tot ei sunt cu gura mare: “Da’ ce-am făcut eu? Eu mergeam regulamentar. E vina ăluia. Uite, pe ăla nu îl vezi ce face?”

Leave a Reply