Qaz’s Aegri Somnia

În urmă cu ceva vreme am luat o hartă. A României. Şi am marcat pe ea câteva locuri. Zone, oraşe, obiective. Ca un fel de “to-do list”. La un moment dat am pus un punct undeva peste Banat. Mai exact peste Timişoara. Şi am tot zis că va veni o zi şi pentru asta. Dar nu a venit. 

În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

(more…)

Luni seara, 13 octombrie. 2008. Un pic trecut de orele 22. Prin oraş cu treburi. Plec cu Kombat de la Ursu spre Apaşu. Se circulă frumos. Nu e aglomerat. Ajungem la Universitate. Trecem de rond. Prindem roşu la intersecţia cu Academiei. Stăm liniştiţi pe banda 2 să se facă verde. Se schimbă culoarea semaforului. Kombat pleacă primul, eu după el. Trec prin intersecţie. Pare o zi normală până aici, nu?

Imediat ce trec de intersecţie, tot pe banda 2 pe care mergeam mă trezesc cu o maşină în stânga mea. Măi să fie, cât dracu’ de idiot să fii să te apuci să depăşeşti pe contrasens într-o intersecţie ca aia? Uite că se găsi unul. S-a gândit el probabil că dacă accelerează tare se bagă. Însă şi-a dat seama prea târziu că vin alţii din faţă. Spre el. Pentru că circulă pe contrasens. Şi ce poate să facă? Cum, să îşi aştepte el regulamentar rândul, să semnalizeze şi să se încadreze pe bandă? Nuuuuuuuuuu… Doar pe banda aia e un motociclist. Iar el e în maşină. Aşa că forţează. După cum îl duce capul.

Văd maşina în stânga mea. Văd cum trage de volan spre dreapta şi văd cum se apropie instantaneu de mine. Nu am cum să accelerez să ajung în faţa ei. Încerc să frânez. Dar prea târziu. Simt lovitura. Simt cum mă împinge înspre dreapta. Strâng hotărât de comenzi şi reuşesc să redresez fără să ajung sub roţile celor de pe banda 1. Apuc să arunc şi o privire spre stânga şi îl văd pe şofer cum se uită fix la mine. E clar că ştie că m-a lovit. Se dă un pic spre stânga şi mai trage o dată puternic de volan dreapta. Şi vine iar în mine. Motocicleta deja dansează sub mine. Şi mai vine încă o lovitură. Apuc să mă sprijin cu mâna stângă de maşină. Şi văd asfaltul cum se apropie instantaneu de ochii mei. Închid ochii şi strâng din dinţi. Cad pe partea stângă, dau serios cu umărul de asfalt, dau cu casca de beton şi urlu de durere când motocicleta se aşează finuţ pe piciorul meu stâng în timp ce alunecă cu tot cu mine sub ea. Preţ de maxim doi-trei metri. Şi se face brusc linişte.

Simt cum cineva îmi trage de vizieră. Ridic mâna dreaptă şi apăs butonul de eliberare a feţei de la cască. Deschid ochii. Văd o pereche de ochi feminini, foarte speriaţi, care se uită fix la mine. Şi aud o voce tremurată cum mă întreabă: “Poţi să te mişti? Eşti bine? Chem o salvare?” Rămân cu privirea fixată pe acea pereche de ochi. Şi mormăi în barbă: “Fuck, am murit şi am ajuns în rai…”

Deja s-a strâns lume multă în jur. Cineva mă întreabă dacă pot să mă ridic. Da, cred că pot, doar să ridice cineva motocicleta de pe piciorul meu… Îmi simt piciorul eliberat. Cineva îmi întinde o mână. Refuz, mă sprijin în palme, mă ridic.

Îmi povesteşte Kombat: “Am văzut când ai căzut, ăla cu maşina a oprit lângă mine, credeam că trage pe dreapta… Dar a făcut stânga şi a fugit. Dacă am văzut că eşti jos şi nu te mai mişti nu m-am dus după el, m-am întors să văd cum eşti…”

A apucat să îi ia cineva numărul? Nu… Tot ce aflu de la cei opriţi e că era o Skoda. Probabil Octavia. Culoare închisă. Bleumarin-negru. Ajung pe trotuar. Pun contactul. Motorul începe să duduie. Nu curge ulei, nu curge benzină, nu pare a fi nimic fisurat. Comenzile avansate pe stânga îndoite crunt. Însă ele mi-au salvat glezna. Farul strâmb. Semnalizarea stânga din ghidon e îndoită. Ghidonul îndoit din reisere. Aripa faţă îndoită. Şi un colţ de număr îndreptat spre spate. Oglinda dreapta atârnă şi se bălăngăne. Şi e spartă. Oglinda stânga mi-o aduce cineva, era pe asfalt.

Mă apuc să mă verific. Par întreg. Cotul stâng julit, dar geaca a rămas întreagă. Umărul stâng doare un pic, dar îl înţeleg, că doar pe el am picat. Mă simt doar un pic ameţit. Casca e întreagă, doar un pic polizată viziera în partea stângă la prinderi. Văd sânge pe pantaloni peste genunchiul stâng. Salt pantalonii. Care culmea, sunt întregi. Genunchiul e un pic colorat de la jupuitură. Dar pare ok. Şi mă mai doare un pic undeva mult deasupra gleznei. Unde s-a aşezat carterul stâng pe piciorul meu. Dar par ok.

Urmează mers la poliţie, dat declaraţia, specificat că dorim înregistrarea video a camerelor de supraveghere din intersecţie. Dacă or fi funcţionat. Nu vreau să îmi scape aşa de uşor şoferul ăla…

Am scăpat ieftin. Mai greu a fost azi, a doua zi, când s-a umflat un pic piciorul… Că abia pot să merg. Dar se repară. Şi asta, şi fierul.

Rămân fără cuvinte. Privesc rătăcit în jur. Apoi mai citesc o dată mesajul. Sperând să citesc altceva acolo, nu ceea ce văzusem mai devreme. Dar e acelaşi lucru scris. Absolut identic. Trântesc telefonul pe birou. Cotrobăi prin pachetul de ţigări şi extrag una. Şi trec câteva minute bune până o şi aprind. Privirea îmi aleargă rătăcită pe pereţi, se opreşte din când în când pe telefon apoi îşi continuă alergarea. Deşi conştientă de ceea ce se întâmplă, mintea refuză să înţeleagă. Refuză să accepte. Care este preţul sincerităţii…?

Mecanic încalţ bocancii. Şi nu îmi pasă că încă sunt uzi pe dinăuntru. Cerul e negru de nori, frigul se simte până şi în spatele ferestrei. Însă ignor şi combinezonul şi hainele mai groase. Privirea încă aleargă în timp ce degetele leagă mecanic şireturile. Arunc geaca pe mine şi îmi îndes mănuşile în buzunar. Cele obişnuite, fără degete. Din reflex verific buzunarele să fie închise şi să am acte la mine. Trântesc telefonul şi ţigările într-un buzunar. Strâng cheile în palmă, iau casca şi ies.

Apăs hotărât butonul şi bubuitul tobelor rupe liniştea nopţii. “Unde te duci?” îmi răsună o voce în minte. Chiar aşa, unde mă duc? Însă întrebarea mi-o pun în timp ce ies în trombă pe poartă, fără să mă asigur şi tăind calea unei maşini. Fac dreapta pe bulevard. Schimb vitezele din instinct. Mecanic. Şi continui să accelerez. Nu văd şoseaua. Nu văd semafoarele. Nu văd semnele. În jurul meu dansează doar luminile oraşului.

Văd totuşi un semafor şi o lumină roşie. Piciorul mi se înfige hotărât în frână şi roata din spate începe să alunece pe praful adunat de ploi. Simt fierul cum dansează sub mine. Văd ca prin ceaţă semaforul că se face verde. Şi trag hotărât de acceleraţie. Tunetul ce izvorăşte din ţevi dezlănţuie iadul în urma mea.

Privirea mi-e aţintită către un punct fix, undeva în faţă. Mâinile strâng nebuneşte ghidonul. Nu îmi mai pasă de ce e în stânga sau în dreapta. Nu îmi pasă că trec prin gropi, peste şine de tramvai, prin apă. Nu îmi pasă că acul kilometrajului se apropie rapid de sută. Văd doar luminile care mă cheamă.

“La un moment dat… m-am rupt de lume. A început să nu îmi mai pese de nimic. Şi mi s-a spus de multe ori că sunt indiferent şi antisocial”. Străzi, alei, intersecţii, bulevarde, indicatoare. Mâinile mi-au îngheţat de mult. Însă nu vreau să mă opresc. Continui să alerg fără ţintă. Drumul mă cheamă la el. Noaptea îmi zâmbeşte şi mă cuprinde în braţele ei.

“Unde te duci?” Însă alung întrebarea. Şi încerc să alung toate gândurile ce îmi invadează mintea. Nu îmi pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă încotro merg, de ce merg, când, unde şi dacă mă voi întoarce. Mi-am asumat riscul. Acum sunt dispus să îi plătesc oricând preţul… Şi, cu unele rare excepţii, să fiu aşa cum sunt: antisocial. Nepăsător. Rece.

Deşi e marţi eu o să scriu despre weekend. Că aşa m-am obişnuit. Duminică seara eram mult prea obosit, iar ieri… Ei bine ieri am uitat. Pur şi simplu.

Pentru că tot aveam luat liber weekendul ăsta mi-am făcut din timp nişte planuri. Iniţial voiam la mare, la Corbu sau Vadu. Ideea să verific şi vremea mi-a venit foaaaaarte târziu. Iar când am făcut-o, si Yahoo Weather şi INMH spuneau acelaşi lucru: ploi. Începând de vineri seara, până luni. Cel puţin. Apoi mi-a venit cheful de munte. Probabil cu trenul. Dacă la mare e cam ciudat să petreci un weekend pe ploaie, parcă la munte e mai altfel. Drept urmare ne-am hotărât să mergem la Sinaia. Însă din cauza unui eveniment neaşteptat, cea cu care trebuia să plec a trebuit să plece în altă parte. Aşa că m-am trezit vineri seara singur şi fără idei.Sâmbătă dimineaţa aveam la fel de multe idei ca şi seara. Ştiam doar că vreau să plec. Habar nu aveam unde, dar nici nu îmi prea păsa. După o privire aruncată pe geam mi-am dat seama că nu se înşelaseră cu prognoza. Plouase şi se pregătea de încă o tură.

Am tras o fugă până la Paula’s Bikershop din Bucureşti şi mi-am cumpărat un combinezon de ploaie. Nu prea mai aveam idei ce să fac. Aşa că m-am echipat, mi-am pregătit rucsacul şi am pornit către casă. Către la ţară. Am prins şoseaua liberă şi am tras binişor de gaz, fiind suficient de norocos încăt să nu mă prindă ploaia. Am stat fără nici o grijă toată ziua şi seara, însă mă tot rodea. Voiam să mai merg un pic.

Când m-am trezit duminică dimineaţa ploua liniştit. Şi plouase bine şi în cursul nopţii. Dar eram suficient de hotărât să merg încă un pic faţă de traseul normal, Olteniţa - Bucureşti. Echiparea rapid, fac plinul şi plec uşor în direcţia opusă, spre Giurgiu. Prind un drum superb. Pustiu. Asfalt bun. Şi se mai oprise şi ploaia.

Ajung în Plopşoru şi îmi vine o altă idee. Drept urmare, ies în E70, şi nu fac dreapta spre Bucureşti, fac stânga spre Giurgiu. Intru în oraş, bântui fără ţintă, şi văd un indicator: Zimnicea la dreapta. Fac dreapta, merg, şi dau într-un sens giratoriu. Cu vreo şase direcţii posibile şi nici un indicator. Aleg o stradă şi mă duc. Şi ajung într-un alt giratoriu. Apoi în altul. Apoi vad o stradă lungă şi mă duc pe acolo. Şi merg. Mult. La un moment dat văd indicator de ieşire din oraş. Perfect, îmi zic, acum merg înainte, trebuie să mă scoată undeva drumul ăsta. Şi merg. Şi merg. Trec prin Vieru, Hodivoaia, ajung în Putineiu. Şi contiui să merg. Însă asfaltul se termină brusc şi mă trezesc undeva în câmp, având în faţă doar un drum de ţară, cu noroaie.

Cum Viraga mea nu ştie prea bine de enduro, mă întorc. Ajung iar în Giurgiu. Mai rătăcesc un pic, începe ploaia, dar văd indicator către Zimnicea. Care, surprinzător, chiar mă scoate din Giurgiu pe drumul cel bun. Până la Zimnicea drumul aproape pustiu. Maxim 10 maşini. Ajung la destinaţie, rătăcesc aiurea prin oraş, şi descopăr indicator către Port. Aşa că trag o fugă până acolo. Să mai văd o dată Dunărea. Ajung şi începe ploaia. Serios. Fuga înapoi spre oraş, găsesc un loc care părea a fi un restaurant. Mănânc ceva şi ies iar la drum. Încotro acum?

Mă uit la ceas, deja începea să se facă târziu. Drept urmare aleg direcţia Alexandria. Ies din Zimnicea şi dau într-o şosea lungă, fără nici o curbă. Pur şi simplu o linie dreaptă. Cu suficient de multe hopuri. A fost ocazia perfectă să testez (fără să vreau) suspensiile motoretei. Dar am ajuns într-un final in Alexandria. Plouat bine, îngheţat bocnă şi cu dureri suficient de puternice de fund. Traversez rapid oraşul şi mă opresc în ultima benzinărie. Fac plinul. Beau o cafea fierbinte. Beau un ceai fierbinte. Şi încă o cafea. Şi plec spre Bucureşti.

Prima parte de drum frumoasă, liber, asfalt perfect. Dar a urmat aglomeraţia. Care s-a transformat în mers bară la bară. Moment în care am început să folosesc din plin jumătatea de metru de asfalt pe post de bandă de urgenţă. După maxim o oră intram fericit în Bucureşti. La fel de ud, îngheţat, rupt de oboseală. Dar fericit. Parcă am început să mă obişnuiesc cu ploaia. Iar “micul ocol” a fost suficient pentru a-mi potoli pofta de plimbare… Cel puţin pentru un weekend.

În urmă cu vreo săptămână şi jumătate a început BooBoo să mă bată la cap: “Noi plecăm pe 8-10 august în Bulgaria, la Obzor. Nu-i aşa că mergi cu noi?” Iniţial am rămas şocat. Obzor… Bulgaria… Draci, e o grămadă de drum până acolo. Am tot încercat să trag de timp, încă nu eram hotărât, nu ştiam dacă voi face faţă. Însă, auzind zilnic aceeaşi propunere mi-am zis “Asta e. Măcar încerc. Cât de greu poate să fie?” Şi am acceptat.

(more…)