În urmă cu fix două săptămâni lăsam vizibile aici câteva cuvinte. De plecare. În urmă cu fix două săptămâni, în data de 13, vineri, cam pe la aceeaşi oră, alergam de nebun prin Bucureşti după tot ce mai aveam nevoie, încărcam duba, iar sâmbătă dimineaţa la prima oră porneam la drum.
Direcţia: Timişoara.
Scopul: Da.
Perioada: nelimitată.
Sâmbătă seara, pe la ora 18, intram în Timişoara. Obosit un pic de la drum, un pic speriat de idee. Dar mulţumit.
Da, ştiu că a murit. Da, ştiu şi site-ul ăla cu “still alive”. Nu, nu e vorba despre asta.
După câteva zile de Dacorum plec de la bar spre casă. Proaspăt coborât de pe motoretă, mă rog, fără cască şi alte chestii. Cu ochii roşii, pupilele dilatate şi o minunăţie de cearcăne. Atât de arătos încât toţi amicii m-au întrebat ce am fumat, că lor li se pare că a fost bun. În fine.
Urc în autobuz. Mă agăţ de bară la mijloc şi mă holbez pe geam. La staţia de la Budapesta văd cu coada ochiului că se agaţă altcineva de bară în stânga mea. Nu m-am deranjat să mă uit. Rupt de oboseală mă holbam la noaptea de afară în timp ce îmi urla muzica în căşti.
Pe la Piaţa Sudului mă uit spre stânga. Bă să-mi fut una. Lângă mine era Maicăl Geacsăn. Tuciuriu, cămaşă neagră cu nişte chestii roşii pe ea, pălăria neagra, şuviţele gelate, pantofi cu cioc, ochelari negri la ochi. Şi semăna al dracu’ de bine cu originalul. Mă abţin de la comentarii, mă abţin să nu izbucnesc în râs.
O staţie. Două. La a treia nu m-am mai abţinut. Mi-am scos căştile din urechi şi m-am întors spre el.
“Auzi… ştii să şi dansezi ???”
Ăla zâmbeşte şi aprobă. Ete ce se bucură căcănarul. Îl las în pace. Două minute. Apoi mă întorc iar către el.
“Auzi… Da’ Michael parcă nu murise ?”
Începe să i se şteargă zâmbetul de pe bot. Şi începe să mormăie ceva cu fani, club, bla bla.
“Auzi… Da’ dacă ăla e mort… voi de ce dracu’ mai trăiţi ???”
Zâmbetul îi dispare complet. Se uită încurcat la mine, mă măsoară din cap până în vârful bocancilor, mormâie un “scuză-mă” şi se cară lângă uşă. La prima staţie coboară şi se duce dracu’ după blocuri.
Am tot pomenit de câteva ori bune până acum de “barul lui Apaşu”, însă nu am apucat niciodată să scriu două-trei vorbe despre locul acesta, deşi merită din plin.
Aflat sub sloganul “Templul renaşterii şi regăsirii de sine”, “La Apaşu” este locul unde mă opresc cel mai des. Pentru o bere rece, pentru un suc (rece), pentru şurubărit ceva (motoreta mea oricum stă mai mult acolo decât la mine), pentru o vorbă, pentru o glumă, pentru orice. De ajuns se ajunge foarte simplu. E pe str. Economu Cezărescu, la numărul 43. Adică la 50 de metri de “Pui De Urs”. Sau la câteva minute depărtare de staţia de metrou Grozăveşti.
Barul e micuţ, atmosfera prietenoasă. Desigur, nu pentru manelari. Motociclete parcate mai mereu pe trotuarele din faţa barului, muzica (sau cea mai mare parte a ei) rock, oamenii super ok, berea rece şi ieftină (5 lei Ursus, 4 lei Timişoreana). În cea mai mare parte a timpului muzica vine de la calculator (Winamp), iar fiecare îşi poate cere melodia preferată. Din playlist sau de pe YouTube.
Vara este terasa deschisă, iarna este suficient de mult spaţiu înăuntru. De obicei în weekend-uri sunt concerte live, scena amenajată permiţând fără probleme acest lucru.
Ar fi multe de spus despre acest bar. Însă aş avea de scris mult prea mult. Aşa că las doritorii să vadă cu ochii lor, să se simtă bine şi să bem un pahar (sau o sticlă) împreună.
Te fuți în ele de zile, că uneori ajung să treacă atât de repede că începi să uiți ce zi e, ce dată, ce lună. Ba chiar și ce an. Da’ ele trec. Și ajungi din când în când să te trezești vorbind singur: “Să-mi fut una, iar am uitat că trebuia să fac <<ceva>> ce trebuia de fapt să fac acum două săptămâni. Sau trei. De fapt, când trebuia să fac asta???”
M-am întâlnit întâmplător zilele trecute cu un amic în metrou. Seara, pe la 8-9. Se ducea la muncă. Și, fără să își dea seama, a zis o chestie al dracu’ de adevărată: “Bă, de când sunt angajat am ajuns la o concluzie tristă: salariul nu îl iei lunar pentru a pune un ban deoparte sau a face ceva cu banii ăia, salariul îl iei pentru a-ți plăti datoriile făcute până atunci.” Al dracu’ de adevărat și al dracu’ de dureros. Am luat așa-zisul salariu zilele astea. S-a dus aproape tot, aproape instant, și încă nu mi-am plătit toate datoriile. Fuckin’ great. Life is wonderfull.
Rahatul de volantă de la motor încă nu a ieșit de pe ax. Se încăpățânează să rămână acolo, înfipt sănătos. Am bătut în el, am tras de el, am înjurat, mi-am băgat în el, în familia lui, sfinți, mecanici, prese, Yamaha și restul. Iar ăla încă nu a reacționat în nici un mod. Stă acolo înfipt și nu dă nici un semn că ar vrea să se schimbe situația asta. Încă nu am încercat cu dinamită, dar nu e timpul trecut. Cred că o să mă satur rău de tot într-o bună zi, am să scurg ce mai are benzină prin rezervor, și am să îmi aprind o țigară de la flacăra motoretei rânjind sadic.
Mă tot chinui să o schimb. Vreau o Hondiță. Și nu e decât 3000 EUR. Până acum am o promisiune de 500 EUR. Un pic nesigură, dar este totuși un pas în față. E clar, în ritmul ăsta am să merg cu motorul la iarnă, pe gheață.
Am început să mă satur de tramvaie, autobuze, metrou. Mai ales când fac între o oră și o oră jumate de la servici spre orice destinație, fie ea la barul lui Apașu, fie ea acasă. Am mers (și încă mai fac asta din când în când) cu taxiul. Am un fix al meu și merg mai mereu cu Meridian sau Național. Poate din cauza că au dispeceratul comun (9444) și habar nu am unde sun când apelez numărul ăla. Important e că trimit mașinile destul de repejor. Da’ numai o parte din șoferi sunt relativ ok. Partea mai mică. În rest… Dumnezeu cu mila. Mersul aiurea prin oraș nu mai e nimic nou. Semnalizări… cam un caz din 7. Prioritate și alte alea… mai rar. Dar nu e asta problema. Problema e că atunci când iau un taxi, mă aștept să ajung ceva mai repede decât cu metroul. Că doar d’aia îl plătesc. Și mă aștept și să treacă timpul mai repede, să mă țină șoferul de vorbă, că doar d’aia își ia bacșișul de la mine. Sau măcar să ascult o muzică la el în mașină.
Am avut noroc săptămâna asta aproape numai de șoferi de rahat. Am ascultat într-o noapte la unul nu știu ce emisiune de sport, în care niște oarecare așa-zise personalități din domeniu discutau despre nu știu ce situație a unei echipe renumite de pe la noi. Habar nu am de fotbal. Nu știu, nu mă pasionează, nu mă interesează. În schimb urla radioul ăla de am ajuns cu dureri de cap. Asta lăsând deoparte comentariile șoferului la fiecare schimb de replici auzit la radio. Însă a fost un caz ceva mai fericit. Majoritatea lor (mai ales ăia care fac curse pe zi) au un fix din a vorbi în continuu la telefon. Cu nevasta, cu amanta, cu părinți, cu vecinu’, cu Vasile, cu alți amici. Și vorbesc în continuu, de parcă nici nu aș exista, de parcă nici nu aș fi la ei în mașină. Despre orice. De la fotbal, programări de partide de pescuit, vreun futai rapid, review-uri la vreun alt futai rapid. Orice. În timp ce mă plictisesc groaznic. Păi bă nea șoferu’… tu chiar mai vrei vreun bacșiș pentru asta??? Pentru ce? Pentru că ți-am ascultat predica și poveștile spuse amicilor? Nu vezi nimic. Cursa și atât. Nimic peste.
Mi-e dor de drumuri. De șosele lungi. De curbe fără vizibilitate pe vreo șosea șerpuită cu păduri dese pe ambele părți. Sau pădure pe o parte și prăpastie pe cealaltă. De ploi rapide de vară care mă prind pe la dracu’ în praznic. De nopți reci sau calde. De stele aprinse pe cerul senin, văzute la câți mai mulți kilometri distanță de orașul ăsta mizerabil. Vreau să plec. Fără destinație, fără program prestabilit. Pur și simplu. Să mă opresc iar undeva, în câmp, să nu am nici cea mai vagă idee unde sunt, să îmi aprind o țigară și să mă întreb fericit: “Unde dracu’ am ajuns???” Să arunc țigara și să plec mai departe.
Planurile erau făcute de vreo lună. Ultimul weekend din februarie 2009 trebuia să fiu în Calafat. De vineri, 27 februarie, până duminică, 1 martie. Şi nu existau prea multe posibilităţi. Una din ele era maxi-taxi. Exclus. A doua trenul. Nici vorbă. Nu voiam să stau iarăşi trei ore holbându-mă în gol şi plictisindu-mă îngrozitor. Rămăsese ultima. Motocicleta.
Timp de o lună mi s-a tot explicat că NU e cazul să fac aşa ceva pe motocicletă. Nu la sfârşitul lui februarie. Oficial, încă era iarnă. În ultima săptămână chiar s-a simţit asta. A nins. Apoi s-a potolit. Eram zilnic pe site-urile despre vreme, căutând prognoze pentru weekendul respectiv. Nu toate erau promiţătoare, însă părea relativ ok. Temperaturi între 2 şi 6 grade. Asta e, ce-o fi o fi…
Joi am ieşit la cumpărături. Am trecut prin TCM Shop să caut un roboţel de resuscitat bateria. Logic, nu am găsit. Apoi m-am oprit la Salomon să iau mănuşi de ski. Nu am găsit tocmai ce căutam (windproof, waterproof, cu degete subţiri pentru a putea folosi comenzile motocicletei), însă am găsit unele în care mi s-a promis că nu îmi vor îngheţa mâinile. Dacă nu plouă.
Până la urmă am împrumutat un roboţel, am făcut rost de un redresor şi mi-am pus bateria la încărcat. Nu ar fi trebuit să existe probleme prea mari. Şi a venit şi ziua de vineri. Care a trecut greu. Prea greu. Într-un final echiparea rapid, îmbrăcat GROS, pregătit bagaj, aranjat totul pe motor, tras aer în piept şi… la drum.
Drumul până la Alexandria a fost ca de obicei: liniştit, frumos, asfalt bun, nu prea aglomerat. Şi soare. Câmpuri verzi. Şi am făcut şi vreo două opriri. Să fumez, să trag o poză…
Din Alexandria am ieşit repede spre Caracal. Din fericire mă uitasem în prealabil pe Google Maps şi ştiam aproximativ pe unde trebuie să traversez oraşul. Am rânjit la indicatoarele cu circulaţia interzisă ATV-urilor şi scuterelor şi la cele cu circulaţia interzisă motocicletelor între 22.00 şi 6.00 şi am ieşit rapid din oraş.
Prima surpriză. După Alexandria urmează o comună, Buzeşti. Unde nu m-am putut abţine să nu trag pe dreapta, să trag câteva poze şi să mă car cât mai repede. Motivul: se vede în pozele de mai jos. De precizat că am făcut pozele pe la jumătatea comunei, şi toate casele erau exact cum sunt cele din poze.
Drumul a fost ok până la Caracal. Acolo, prima surpriză: nu prea existau indicatoare. Iar cele existente erau ori rupte ori strâmbe. Să nu mai zic de străzile cu asfaltul rupt, cu bălţi mari de apă, cu urme de zăpadă. A doua surpriză am avut-o la ieşirea din oraş. Dacă până acolo m-am uitat pe câmp la iarba verde, la ieşirea din Caracal mă aşteptau câmpuri pline de zăpadă. Pe care le-am tot văzut până când, mult după lăsarea nopţii, am intrat în Calafat.
Am plecat de acolo duminică, pe 1 martie. Am avut noroc să prind soare şi vreme frumoasă la întoarcere. Şi un drum nu prea aglomerat. Nu am oprit decât de vreo 2-3 ori la întoarcere, iar atunci pentru benzină. Şi o singură oprire să fumez. Însă la întoarcere nu am făcut nici măcar o poză.
În concluzie: cu tot cu cele două drumuri până la ţară şi cu cele câteva ieşiri prin oraş, deja am făcut prima mie de kilometri pe anul ăsta. Pentru drumul până la Calafat şi înapoi… am avut temperaturi între 1 grad şi 8 grade. Viteza maximă la dus: 110 km/h. Viteză maximă la întoarcere: 140 km/h. Mănuşile de ski au fost perfecte, nu am simţit deloc frigul prin ele. Doar că mi-a obosit un pic mâna, având manşonul de acceleraţie destul de gros, plus grosimea lor.
Oficial… La revedere, iarnă. Bine ai venit, primăvară.
