Qaz's Aegri Somnia

Ştiai mereu când se apropiau sărbătorile. Îţi vedeai mama din ce în ce mai agitată, casa devenea din ce în ce mai împodobită. La un moment dat apărea şi bradul, mic, însă verde şi plin de globuri. Casa se umplea de mirosuri îmbietoare, totul începea să miroasă a nuci şi cozonac. Ieşeai afară, în ninsoare, şi deschideai larg braţele ridicând faţa spre cer şi aşteptai fulgii reci să îţi mângâie obrajii roşii.

Aşteptai cu nerăbdare seara de ajun, aşteptai cu nerăbdare cadourile, te pregăteai îndelung pentru colindat, repetai cu cercul restrâns de prieteni colinde, Pluguşor, Sorcova. Îţi pregăteai din timp cizmele, mănuşile şi căciula pentru noaptea în care aveai să străbaţi troienele de zăpadă cântând “Bună dimineaţa la Moş Ajun”. Traversai uliţele ţinându-l strâns pe bunicul de mână, în timp ce cu cealaltă mână strângeai trăistuţa cu nuci, covrigi şi dulciuri.

Abia aşteptai să se aşeze suficient de bine zăpada şi să se înmoaie un pic, pentru a rostogoli bulgării încercând să construieşti cel mai frumos om de zăpadă. Te furişai prin orice ungher din casă încercând să descoperi unde ar putea fi ascunse cadourile ce îl aşteptau pe Moş să le împartă. Alergai dis de dimineaţă spre cel mai apropiat deluşor trăgând sania după tine, şi petreceai toată ziua tăvălindu-te prin zăpada aceea albă, imaculată.

Ascultai colindele ce se auzeau peste tot, în fiecare casă. Stăteai zeci de minute în şir în ninsoare, privind fascinat jocul fulgilor de nea şi ascultând muzica lor, o muzică pe care o auzeai numai tu. Nu simţeai frigul, nu ştiai de probleme, erai doar tu în lumea ta, o lume magică.

Trezeşte-te şi deschide ochii copile… Au trecut anii şi nimic nu mai e la fel. Drumurile şi viaţa au creat între tine şi acele vremuri o prăpastie imensă. Iar tot ce a fost odată, toată vraja aceea a sărbătorilor, s-a topit odată cu ultimul om de zăpadă şi nu pare a mai reveni.

Încă un post fără titlu. Fără motiv. Aş fi fost în stare să scriu ceva pe un subiect anume, să pun cap la cap câteva gânduri rătăcite. Dar nu am vrut. Las aşa. Mi se pare mai ok. N-am nici o idee de titlu.

Nu am umplut blogul cu fulgi de zăpadă. Nu am pus nimic roşu pe aici. Vreun Moş Crăciun sau ceva de sezon. Nu v-am urat nimic. Nu m-am simţit în stare. Vă urez acum “La mulţi ani!”. Să fie. Cu întârziere, dar merge.

Am vreo patru proiecte începute. Şi încerc să le termin. Cât mai curând posibil. Dar mă simt obosit. Obosit în draci.

Motocicleta e încă în parcare, sub prelată. Şi sub zăpadă. Nici acum nu am apucat să o împing până la garaj. Că de pornit… e mai greu. Momentan refuză cu încăpăţânare. Poate e mai bine că nu vrea. Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a venit să ignor frigul şi gheaţa şi să ies de nebun. Mă cheamă drumurile… De când s-a schimbat vremea parcă am intrat în moarte clinică.

Mă trezesc dimineaţa şi încep să înjur bările metalice laterale ale scaunului pe care am dormit. Mă ridic şi înţepenesc. Stau câteva minute până încep să îmi simt iarăşi picioarele. Ignor borcanul de ness şi mă întind după punga de ceai granulat. De lămâie. Arunc câteva linguriţe de granule într-o cană şi mă târăsc încet către dozator după apă caldă. Arunc câteva priviri scârbite la bradul de plastic căruia i se tot aprind becurile colorate. Arunc şi o privire peste parcarea goală. Şi mă întorc între cele două monitoare. Beau o gură de ceai şi îmi frig liniştit gura, limba şi gâtul. Aprind o ţigară, trag, tuşesc. Întind mâna după grămada de pastile din spatele monitorului, extrag câteva şi le înghit. Apoi mă mai frig încă o dată cu o gură de ceai. Dau câteva clickuri aiurea, şterg câteva mailuri rătăcite şi calculez cam în cât timp îşi vor face pastilele efectul. Se pare că stomacul meu a început să refuze şi pizza. Exact asta îmi mai lipsea. Între timp îmi sună telefonul: “Bă, e Crăciunul! Vii şi tu pe acasă?” “Bă, nu. O să încerc să ajung pe săptămâna viitoare. Dar nu pot să promit nimic” “Ai să mori dracu’ acolo…”

Am un talent al dracu’ să înţeleg unele chestii care se întâmplă chiar dacă mi se ascund multe. Şi îmi place în draci ca, după ceva vreme, când mi se spune adevărul, să rânjesc sadic şi să zic “Nu era nevoie să îmi mai spui. Ştiam deja.”

Până în Anul Nou mă plictiseam într-o seară. Am luat maşina de tuns şi am înfipt-o în barbă. Mi-a luat aproape jumătate de oră să curăţ tot de pe faţă. Apoi mi-am dat seama că era mai bine dacă doar o tundeam un pic. Ultima oară când am făcut asta mi s-a zis că arăt ca un psihopat fără barbă.

Gata. E o nouă zi. E prima zi din restul vieţii mele.

Un câmp alb. Strălucitor de alb. Şi pustiu. Ici-colo câte un copac desfrunzit. La fel de alb. Nici măcar o pală de vânt. Numai fulgi albi de zăpadă care curg liniştiţi de sus. Un cer plin de nori cenuşii. Şi o zi care se apropie de sfârşit. Ceţurile înserării. Ceţuri plutind deasupra unui câmp pustiu, alb. O zăpadă pură. Neatinsă. Dreaptă.

(more…)

Scris şi publicat iniţial pe dbrom, pe 20 decembrie 2004.

Şi a venit şi iarna. Prinşi de febra alegerilor şi a disputelor politice am început să uităm pe zi ce trece de unele lucruri care sunt mult mai importante. Am început să uităm să mai şi trăim, am început să uităm să mai şi iubim câteodată.

(more…)

E 12 decembrie. Vin sărbătorile… Vin iarăşi întrebările clasice: “unde mergem de Crăciun?”, “ce facem de Revelion?”, “ce cadouri să iau şi cui trebuie să dau ceva?”, “cât o să mă coste toată treaba asta?”. Apoi alergătura după cumpărături. Magazinele supra-aglomerate. Manelarii ieşiţi la holbat şi făcut poze lângă magazine şi în Mall lângă brad.

(more…)