Qaz’s Aegri Somnia

De câteva zile mă disperă o durere cruntă de cap. Parcă aş avea şi temperatura un pic crescută, nu îmi pasă prea mult de ea, însă mă disperă durerea de cap. Şi îmi mai şi provoacă o stare mizerabilă de somnolenţă. Am înghiţit câteva pastile şi nimic. Nu vrea să plece şi gata.

În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.

Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.

Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.

Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”

“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.

Plănuisem de ceva vreme cu soră-mea o plimbare la munte. Cum mai fusesem pe acolo şi în urmă cu doi ani, eu am propus să mergem la Moieciu, pe la jumătatea lui septembrie. Până când, într-o seară, mă sună soră-mea disperată: “Ştiu când mergem! Mergem pe 26-28 septembrie, pentru că e Răvăşitul Oilor în Bran!”. Îmi răvăşesc toate planurile prin minte, dau un search pe Google să văd şi ce anume răvăşesc ăia pe acolo toamna.

Găsesc undeva şi explicaţia pentru fenomen. “La sfârşitul lui septembrie, odată cu vremea rece, bârsanele îngrăşate sunt coborâte de la munte. Le aşteaptă stăpânii nerăbdători să le revadă întregi, sănătoase şi să-şi ia porţia de brânză. Coborârea sau răvăşitul oilor încheie într-un mod gustos anul pastoral. E o tradiţie seculară valorificată din punct de vedere turistic, mai ales pentru că oferă imagini mioritice şi mâncare tradiţională, plus râuri de muzici, ca şi de bulzuri, pastrame, brânzeturi şi must.” Pare interesant, zic. Şi rămâne stabilit ca soră-mea să facă rezervări în Moieciu, la o pensiune, iar eu să mă întâlnesc cu ei vineri, pe 26, în Piteşti. Ei cu maşina, eu pe motocicletă.

(more…)

Rămân fără cuvinte. Privesc rătăcit în jur. Apoi mai citesc o dată mesajul. Sperând să citesc altceva acolo, nu ceea ce văzusem mai devreme. Dar e acelaşi lucru scris. Absolut identic. Trântesc telefonul pe birou. Cotrobăi prin pachetul de ţigări şi extrag una. Şi trec câteva minute bune până o şi aprind. Privirea îmi aleargă rătăcită pe pereţi, se opreşte din când în când pe telefon apoi îşi continuă alergarea. Deşi conştientă de ceea ce se întâmplă, mintea refuză să înţeleagă. Refuză să accepte. Care este preţul sincerităţii…?

Mecanic încalţ bocancii. Şi nu îmi pasă că încă sunt uzi pe dinăuntru. Cerul e negru de nori, frigul se simte până şi în spatele ferestrei. Însă ignor şi combinezonul şi hainele mai groase. Privirea încă aleargă în timp ce degetele leagă mecanic şireturile. Arunc geaca pe mine şi îmi îndes mănuşile în buzunar. Cele obişnuite, fără degete. Din reflex verific buzunarele să fie închise şi să am acte la mine. Trântesc telefonul şi ţigările într-un buzunar. Strâng cheile în palmă, iau casca şi ies.

Apăs hotărât butonul şi bubuitul tobelor rupe liniştea nopţii. “Unde te duci?” îmi răsună o voce în minte. Chiar aşa, unde mă duc? Însă întrebarea mi-o pun în timp ce ies în trombă pe poartă, fără să mă asigur şi tăind calea unei maşini. Fac dreapta pe bulevard. Schimb vitezele din instinct. Mecanic. Şi continui să accelerez. Nu văd şoseaua. Nu văd semafoarele. Nu văd semnele. În jurul meu dansează doar luminile oraşului.

Văd totuşi un semafor şi o lumină roşie. Piciorul mi se înfige hotărât în frână şi roata din spate începe să alunece pe praful adunat de ploi. Simt fierul cum dansează sub mine. Văd ca prin ceaţă semaforul că se face verde. Şi trag hotărât de acceleraţie. Tunetul ce izvorăşte din ţevi dezlănţuie iadul în urma mea.

Privirea mi-e aţintită către un punct fix, undeva în faţă. Mâinile strâng nebuneşte ghidonul. Nu îmi mai pasă de ce e în stânga sau în dreapta. Nu îmi pasă că trec prin gropi, peste şine de tramvai, prin apă. Nu îmi pasă că acul kilometrajului se apropie rapid de sută. Văd doar luminile care mă cheamă.

“La un moment dat… m-am rupt de lume. A început să nu îmi mai pese de nimic. Şi mi s-a spus de multe ori că sunt indiferent şi antisocial”. Străzi, alei, intersecţii, bulevarde, indicatoare. Mâinile mi-au îngheţat de mult. Însă nu vreau să mă opresc. Continui să alerg fără ţintă. Drumul mă cheamă la el. Noaptea îmi zâmbeşte şi mă cuprinde în braţele ei.

“Unde te duci?” Însă alung întrebarea. Şi încerc să alung toate gândurile ce îmi invadează mintea. Nu îmi pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă încotro merg, de ce merg, când, unde şi dacă mă voi întoarce. Mi-am asumat riscul. Acum sunt dispus să îi plătesc oricând preţul… Şi, cu unele rare excepţii, să fiu aşa cum sunt: antisocial. Nepăsător. Rece.

Deşi e marţi eu o să scriu despre weekend. Că aşa m-am obişnuit. Duminică seara eram mult prea obosit, iar ieri… Ei bine ieri am uitat. Pur şi simplu.

Pentru că tot aveam luat liber weekendul ăsta mi-am făcut din timp nişte planuri. Iniţial voiam la mare, la Corbu sau Vadu. Ideea să verific şi vremea mi-a venit foaaaaarte târziu. Iar când am făcut-o, si Yahoo Weather şi INMH spuneau acelaşi lucru: ploi. Începând de vineri seara, până luni. Cel puţin. Apoi mi-a venit cheful de munte. Probabil cu trenul. Dacă la mare e cam ciudat să petreci un weekend pe ploaie, parcă la munte e mai altfel. Drept urmare ne-am hotărât să mergem la Sinaia. Însă din cauza unui eveniment neaşteptat, cea cu care trebuia să plec a trebuit să plece în altă parte. Aşa că m-am trezit vineri seara singur şi fără idei.Sâmbătă dimineaţa aveam la fel de multe idei ca şi seara. Ştiam doar că vreau să plec. Habar nu aveam unde, dar nici nu îmi prea păsa. După o privire aruncată pe geam mi-am dat seama că nu se înşelaseră cu prognoza. Plouase şi se pregătea de încă o tură.

Am tras o fugă până la Paula’s Bikershop din Bucureşti şi mi-am cumpărat un combinezon de ploaie. Nu prea mai aveam idei ce să fac. Aşa că m-am echipat, mi-am pregătit rucsacul şi am pornit către casă. Către la ţară. Am prins şoseaua liberă şi am tras binişor de gaz, fiind suficient de norocos încăt să nu mă prindă ploaia. Am stat fără nici o grijă toată ziua şi seara, însă mă tot rodea. Voiam să mai merg un pic.

Când m-am trezit duminică dimineaţa ploua liniştit. Şi plouase bine şi în cursul nopţii. Dar eram suficient de hotărât să merg încă un pic faţă de traseul normal, Olteniţa - Bucureşti. Echiparea rapid, fac plinul şi plec uşor în direcţia opusă, spre Giurgiu. Prind un drum superb. Pustiu. Asfalt bun. Şi se mai oprise şi ploaia.

Ajung în Plopşoru şi îmi vine o altă idee. Drept urmare, ies în E70, şi nu fac dreapta spre Bucureşti, fac stânga spre Giurgiu. Intru în oraş, bântui fără ţintă, şi văd un indicator: Zimnicea la dreapta. Fac dreapta, merg, şi dau într-un sens giratoriu. Cu vreo şase direcţii posibile şi nici un indicator. Aleg o stradă şi mă duc. Şi ajung într-un alt giratoriu. Apoi în altul. Apoi vad o stradă lungă şi mă duc pe acolo. Şi merg. Mult. La un moment dat văd indicator de ieşire din oraş. Perfect, îmi zic, acum merg înainte, trebuie să mă scoată undeva drumul ăsta. Şi merg. Şi merg. Trec prin Vieru, Hodivoaia, ajung în Putineiu. Şi contiui să merg. Însă asfaltul se termină brusc şi mă trezesc undeva în câmp, având în faţă doar un drum de ţară, cu noroaie.

Cum Viraga mea nu ştie prea bine de enduro, mă întorc. Ajung iar în Giurgiu. Mai rătăcesc un pic, începe ploaia, dar văd indicator către Zimnicea. Care, surprinzător, chiar mă scoate din Giurgiu pe drumul cel bun. Până la Zimnicea drumul aproape pustiu. Maxim 10 maşini. Ajung la destinaţie, rătăcesc aiurea prin oraş, şi descopăr indicator către Port. Aşa că trag o fugă până acolo. Să mai văd o dată Dunărea. Ajung şi începe ploaia. Serios. Fuga înapoi spre oraş, găsesc un loc care părea a fi un restaurant. Mănânc ceva şi ies iar la drum. Încotro acum?

Mă uit la ceas, deja începea să se facă târziu. Drept urmare aleg direcţia Alexandria. Ies din Zimnicea şi dau într-o şosea lungă, fără nici o curbă. Pur şi simplu o linie dreaptă. Cu suficient de multe hopuri. A fost ocazia perfectă să testez (fără să vreau) suspensiile motoretei. Dar am ajuns într-un final in Alexandria. Plouat bine, îngheţat bocnă şi cu dureri suficient de puternice de fund. Traversez rapid oraşul şi mă opresc în ultima benzinărie. Fac plinul. Beau o cafea fierbinte. Beau un ceai fierbinte. Şi încă o cafea. Şi plec spre Bucureşti.

Prima parte de drum frumoasă, liber, asfalt perfect. Dar a urmat aglomeraţia. Care s-a transformat în mers bară la bară. Moment în care am început să folosesc din plin jumătatea de metru de asfalt pe post de bandă de urgenţă. După maxim o oră intram fericit în Bucureşti. La fel de ud, îngheţat, rupt de oboseală. Dar fericit. Parcă am început să mă obişnuiesc cu ploaia. Iar “micul ocol” a fost suficient pentru a-mi potoli pofta de plimbare… Cel puţin pentru un weekend.

Ieri am stat toată ziua închis între patru pereţi şi două monitoare. Am dormit un pic, poate chiar un pic prea mult. Nu am făcut mare lucru pe aici, am pierdut timpul aiurea. Nu contează asta prea mult, cert e că aseară (de fapt azi-noapte) îmi venise un chef nebun de ducă. Să plec de nebun. Oriunde. Nu mai suportam pereţii ăştia. Îmi era dor de asfalt.

După ce m-am tot gândit unde să fug, după ce am tot căutat idei pentru un drum scurt, am ajuns la vechea mea salvare: mă duc până acasă. Dimineaţa devreme. Mi-am pregătit de seara rucsacul, mi-am curăţat casca şi armura, mi-am şters bocancii, mi-am tuns barba, am pus baterii în mp3-player. Şi am setat alarma telefonului să sune la 6.

Pe la 3 dimineaţa mă uitam pe pereţi. Nu reuşeam să închid ochii. Pur şi simplu nu se apropia somnul de mine. Am decis să dau drumul încă unui film, poate reuşeşte să mă adoarmă. Aiurea. Nici nu se luminase afară când eu ieşeam pe poartă, echipat, nerăbdător, pregătit de drum. Şoseaua liberă. Pustiu. Din când în când câte o maşină pe celălalt sens. Abia pe la jumătatea drumului mi-am dat seama că ajung prea devreme acasă. Mult prea devreme. Şi, brusc, mi-a venit ideea.

Nu am mers prea încet. Însă nici exagerat de repede. În Olteniţa nu am făcut dreapta ca de obicei. Am mers înainte. Şi m-am oprit pe malul Dunării. Îmi era dor de locul ăla. Am oprit motorul, mi-am dat jos echipamentul şi m-am aşezat pe o piatră cu picioarele în apă. Am fumat câteva ţigări. Am stat singur, doar eu cu mine… Aşa cum făceam în urmă cu multă vreme.

Cândva, între ora 7 şi ora 8 intram pe poartă acasă. Cu gândul aiurea. Am stat puţin. Foarte puţin. Ca de obicei. Însă… Răsăritul a fost superb. În unele locuri era ceaţă pe câmpuri. Aerul era un pic mai umed. Şi mai rece. Mirosea a mere. Şi a struguri copţi. Şi era linişte.

Mirosea a toamnă. Nu a oraş, nu a gaze de eşapament. A toamnă. A toamnă curată. A prima duminică de toamnă…

Fotografia ataşată e un pic mai veche, din 1 mai 2004, scanată de pe un negativ. Nu am stat să o prelucrez, şi nici nu am avut cu ce face poze azi… Însă locul e acelaşi. Acelaşi de atunci, acelaşi care era şi cu mulţi ani în urmă.