În urmă cu fix două săptămâni lăsam vizibile aici câteva cuvinte. De plecare. În urmă cu fix două săptămâni, în data de 13, vineri, cam pe la aceeaşi oră, alergam de nebun prin Bucureşti după tot ce mai aveam nevoie, încărcam duba, iar sâmbătă dimineaţa la prima oră porneam la drum.
Direcţia: Timişoara.
Scopul: Da.
Perioada: nelimitată.
Sâmbătă seara, pe la ora 18, intram în Timişoara. Obosit un pic de la drum, un pic speriat de idee. Dar mulţumit.
Planurile erau făcute de vreo lună. Ultimul weekend din februarie 2009 trebuia să fiu în Calafat. De vineri, 27 februarie, până duminică, 1 martie. Şi nu existau prea multe posibilităţi. Una din ele era maxi-taxi. Exclus. A doua trenul. Nici vorbă. Nu voiam să stau iarăşi trei ore holbându-mă în gol şi plictisindu-mă îngrozitor. Rămăsese ultima. Motocicleta.
Timp de o lună mi s-a tot explicat că NU e cazul să fac aşa ceva pe motocicletă. Nu la sfârşitul lui februarie. Oficial, încă era iarnă. În ultima săptămână chiar s-a simţit asta. A nins. Apoi s-a potolit. Eram zilnic pe site-urile despre vreme, căutând prognoze pentru weekendul respectiv. Nu toate erau promiţătoare, însă părea relativ ok. Temperaturi între 2 şi 6 grade. Asta e, ce-o fi o fi…
Joi am ieşit la cumpărături. Am trecut prin TCM Shop să caut un roboţel de resuscitat bateria. Logic, nu am găsit. Apoi m-am oprit la Salomon să iau mănuşi de ski. Nu am găsit tocmai ce căutam (windproof, waterproof, cu degete subţiri pentru a putea folosi comenzile motocicletei), însă am găsit unele în care mi s-a promis că nu îmi vor îngheţa mâinile. Dacă nu plouă.
Până la urmă am împrumutat un roboţel, am făcut rost de un redresor şi mi-am pus bateria la încărcat. Nu ar fi trebuit să existe probleme prea mari. Şi a venit şi ziua de vineri. Care a trecut greu. Prea greu. Într-un final echiparea rapid, îmbrăcat GROS, pregătit bagaj, aranjat totul pe motor, tras aer în piept şi… la drum.
Drumul până la Alexandria a fost ca de obicei: liniştit, frumos, asfalt bun, nu prea aglomerat. Şi soare. Câmpuri verzi. Şi am făcut şi vreo două opriri. Să fumez, să trag o poză…
Din Alexandria am ieşit repede spre Caracal. Din fericire mă uitasem în prealabil pe Google Maps şi ştiam aproximativ pe unde trebuie să traversez oraşul. Am rânjit la indicatoarele cu circulaţia interzisă ATV-urilor şi scuterelor şi la cele cu circulaţia interzisă motocicletelor între 22.00 şi 6.00 şi am ieşit rapid din oraş.
Prima surpriză. După Alexandria urmează o comună, Buzeşti. Unde nu m-am putut abţine să nu trag pe dreapta, să trag câteva poze şi să mă car cât mai repede. Motivul: se vede în pozele de mai jos. De precizat că am făcut pozele pe la jumătatea comunei, şi toate casele erau exact cum sunt cele din poze.
Drumul a fost ok până la Caracal. Acolo, prima surpriză: nu prea existau indicatoare. Iar cele existente erau ori rupte ori strâmbe. Să nu mai zic de străzile cu asfaltul rupt, cu bălţi mari de apă, cu urme de zăpadă. A doua surpriză am avut-o la ieşirea din oraş. Dacă până acolo m-am uitat pe câmp la iarba verde, la ieşirea din Caracal mă aşteptau câmpuri pline de zăpadă. Pe care le-am tot văzut până când, mult după lăsarea nopţii, am intrat în Calafat.
Am plecat de acolo duminică, pe 1 martie. Am avut noroc să prind soare şi vreme frumoasă la întoarcere. Şi un drum nu prea aglomerat. Nu am oprit decât de vreo 2-3 ori la întoarcere, iar atunci pentru benzină. Şi o singură oprire să fumez. Însă la întoarcere nu am făcut nici măcar o poză.
În concluzie: cu tot cu cele două drumuri până la ţară şi cu cele câteva ieşiri prin oraş, deja am făcut prima mie de kilometri pe anul ăsta. Pentru drumul până la Calafat şi înapoi… am avut temperaturi între 1 grad şi 8 grade. Viteza maximă la dus: 110 km/h. Viteză maximă la întoarcere: 140 km/h. Mănuşile de ski au fost perfecte, nu am simţit deloc frigul prin ele. Doar că mi-a obosit un pic mâna, având manşonul de acceleraţie destul de gros, plus grosimea lor.
Oficial… La revedere, iarnă. Bine ai venit, primăvară.
Weekendul trecut plecasem să îmi iau motoreta de unde o lăsasem seara precedentă. Cât aşteptam în staţia de autobuz, apare un amic cu maşina, îmi face semn să urc şi îmi zice că mă duce el până acolo. Amicul, motociclist şi el. Din vorbă în vorbă, ajungem la subiectul vreme. Eu fericit de cele 6-7 grade din ziua respectivă. El îmi zice părerea lui. Mai exact, că e sigur că va mai ninge un pic, că se va răci iarăşi. Motiv: încă nu miroase a primăvară. Încă miroase a iarnă.
În cursul zilelor următoare a nins. Acum vreo trei zile mă mănâncă rău de tot undeva şi mi se pune pata să ies. Îmi prind pantalonii în bocanci, mă îmbrac normal, îmi pun deasupra combinezonul de ploaie şi, încântat de cele câteva raze de soare, ies hotărât la drum. Direcţia: acasă, la ţară.
Până acolo am ajuns bine. Încă era lumină, nu se simţea prea mult frigul. Am mers normal, fără probleme. Când să plec înapoi… începe distracţia. Se făcuse deja întuneric şi începuse să se lase şi frigul. Era şi normal, cu doar o zi în urmă ninsese. Şi tot ninsoare se anunţase şi pentru noaptea respectivă. Am mers încet. Cât de cât. Cu toate că mi se părea că eram îmbrăcat destul de gros, când am ieşit undeva în câmp şi a început să sufle vântul, am început să înjur. De la genunchi în sus simţeam câteva mii de ace cum mi se înfigeau periodic în picioare. Iar degetele de la mâini mi-au îngheţat aproape instant. La intrarea pe poartă, înapoi în oraş, nu îmi mai simţeam degetele de la mâini, degetele de la picioare, şi toată porţiunea de la genunchi în sus. Am îngheţat de m-au luat toţi dracii.
Vreo 15 minute mai târziu beam un Coldrex fierbinte şi încercam să îmi mişc degetele. Strângând din dinţi de durere. Însă pe faţă mi se întinsese un zâmbet larg. De fericire.
În aceeaşi noapte a nins iarăşi. Destul de serios. A doua zi iarăşi. Azi pare mai bine. E încă frig al dracu’, dar măcar nu mai ninge. Şi nici nu mai plouă.
Acum tot scot capul pe geam, mă uit la cer, încerc să miros. Şi nu îmi miroase a nimic. Aşa că întreb şi eu… CUM MIROASE PRIMĂVARA ???
Ştii cum arată un oraş văzut noaptea de sus? De sus de tot? Este ceva extraordinar, ceva ce vezi o dată şi nu uiţi toată viaţa, ceva ce vezi o dată apoi îţi doreşti să existe şi a doua oară, şi a treia… Şi nu te saturi niciodată. Încerci mereu să îi găseşti un corespondent, un obiect, o imagine în viaţa de zi cu zi. Crezi că o simplă fotografie a unui oraş oarecare văzut noaptea de sus ar putea fi suficientă, ţi-ar potoli dorul, i-ar opri chemarea. Dar nu e aşa… O fotografie e fadă, e statică. Nu exprimă nimic. Nu sunt luminiţe care se mişcă pe acolo pe unde sunt străzi.
Un oraş mare văzut noaptea de la o înălţime apreciabilă este un ocean de lumini. Multe luminiţe mici, una lângă alta. Albe, galbene, roşii, portocalii, albastre, verzi. Nu ai cum să le distingi ca pe nişte lumini separate. De sus vezi întregul. O mare pată de lumină, înconjurată de un halo galben-portocaliu. Şi acoperită de un cer care parcă arde. Doar uneori, unde sunt străzi sau şosele mai vezi câte o luminiţă stingheră mişcându-se. Şi realizezi că, odată demult, erai şi tu acelaşi lucru pentru alţii care priveau de sus: o luminiţă stingheră, un simplu far gonind prin noapte, pe şosele pustii. Traversând sate, oraşe. Traversând o întreagă ţară… Căutând un loc, fără să aibă importanţă unde şi când se va întâmpla asta. Căutând doar un loc unde să îţi găseşti pacea, un loc unde să îţi gaseşti liniştea. Un loc pe care, într-o bună zi, să îl poţi numi pur şi simplu “acasă”.
Ai văzut vreodată un oraş noaptea de sus? E doar un ocean, un ocean liniştit de luminiţe. Dar care lasă atât de multe senzaţii în suflet… Şi care te va chema pentru totdeauna la el.
De câteva zile mă disperă o durere cruntă de cap. Parcă aş avea şi temperatura un pic crescută, nu îmi pasă prea mult de ea, însă mă disperă durerea de cap. Şi îmi mai şi provoacă o stare mizerabilă de somnolenţă. Am înghiţit câteva pastile şi nimic. Nu vrea să plece şi gata.
În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.
Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.
Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.
Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”
“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.
