Qaz's Aegri Somnia

Sunt perioade în care totul merge ok. Nu bine. Nu există noţiunea “totul merge bine”. Da’ măcar merge ok. Oboseală, stress, lipsa banilor, o idee de relaţie, zile de plictiseală, marunţişuri d’astea. Nu poţi spune că eşti mulţumit. Da’ e ok. Totul merge înainte. Zilele sunt asemănătoare, nu se întâmplă nimic extraordinar, nimic ieşit din comun. E totul doar rutină. Aceleaşi chestii pe care le faci zilnic, acelaşi program, aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. E o porcărie de viaţă. Da’ eşti mulţumit că e ok. Ai spera la mai bine, da’ e ok şi aşa.

Până când se întâmplă “ceva”. Un mărunţiş. Un căcat lipsit de importanţă la prima vedere. Un gest puţin mai altfel. O simplă vorbă. Sau o chestie ceva mai ieşită din comun. Pe care o faci pe principiul “ce poate merge rău?”. Pare doar o chestie normală. O chestie care face parte din acea rutină. Dar nu este. Şi totul face “boom”. Se duce dracu’ şi ideea aia de linişte, şi rutina, şi totul. Îţi vine să îţi dai singur palme după aia. Atunci apare o întrebare a dracu’ de tâmpită: “Ar trebui să fac ceva să fie cum era înainte sau ar trebui să continui aşa, să văd cum e şi să văd unde se ajunge?”. Şi durează ceva vreme până îţi alegi răspunsul. Timp în care totul se schimbă în jur. Timp în care se mai petrec mici explozii şi se mai modifică unele. Chiar ajungi să mergi pe stradă, să te holbezi fix la cineva şi să începi să mormăi pentru tine: “După atâtea explozii, nu ai vrea să explodezi şi tu? Hai că poţi… E simplu. Splat! Şi asta ar fi tot”

Sunt pieton de ceva vreme. Nu am stat să mai contorizez. Da’ mă simt ca dracu’. Mă simt invalid. Mă simt ca şi cum mi-ar fi tăiat cineva picioarele. E doar o figură de stil, picioarele mi le simt. Chiar prea bine, după ce mi-au făcut bocancii răni în tălpi.

Aseară am mers pe un supersport. Pe o vitezană. Parcă 900RR. Honda. Nu sunt sigur de model, nu mă pricep la astea. Şi nici nu stau atât de bine cu memoria încât să fi reţinut dacă mi s-a spus. Dar m-am plimbat un pic. O tură scurtă de cartier. Şi mi-a plăcut. Nu pot spune că sunt în stare să merg ca lumea cu ea, nu sunt obişnuit să merg pe aşa ceva. Cred că în una din serile viitoare o să prind vreuna pe mână şi o să ies un pic cu ea din oraş. Preferabil spre autostradă. Oricare din ele. Să văd şi eu acul cum trece de 200 şi să îmi dea lacrimile pe sub cască. De nervi, de frică, din cauza vântului care suflă lejer prin casca mea. Nu sunt interesat să fac pe kamikaze. Nu cu motoreta altcuiva. Vreau doar să văd cum e. Atât.

A trecut o bucată serioasă de vreme de când nu am scris. S-au întâmplat multe. Chiar mai mult decât suficiente. Şi de multe ori am zis “trebuie să scriu despre asta”. N-am reuşit. Din anumite motive. Chiar în timp ce scriam asta a sunat telefonul. După ce l-am închis s-a auzit de undeva, din background, un “booom” înfundat. Nu mai e nevoie de alte motive. E suficient.

Eu personal am ceva împotriva chestiilor produse de Apple. MacIntosh, iPhone, iPod, i-căcat. Toate mi se par nişte chestii frumos colorate, cu iconuri mari şi aproape complet inutile.

Azi mă voi lega de iTunes. Ideea pe scurt… am prins un iPhone pe mână, m-am jucat un pic cu el, am căutat un client de SSH pentru el. Nu avea nimic instalat. Am căutat pe Google, am găsit cu greu ceva. Cu linkuri către magazinul de la iTunes. Trei dintre aplicaţii costau. Nu mult, 2-3 euro de bucată. Dar… erau pe bani. Surpriză, una din ele era free. Dau să văd despre ce e vorba, browserul urlă că nu poate continua din cauză că nu am instalat în calculator iTunes. Instalez, încerc încă o dată. Ajung iar în magazinul lor, găsesc aplicaţia (free), încerc să dau un download… şi îmi cere user şi parola.

Ok, nici o problemă. Îmi fac un cont de utilizator acolo. Nimic deosebit. Să îmi pot accesa contul, trebuie mai întâi să accesez linkul de activare, link primit în mail. Nici o problemă. Click pe link. Din 3 browsere diferite. Rezultatul: se vede în screenshot…

Screw Apple. Va urma…

E o simplă seară de februarie. 11 februarie, să fiu mai precis. Fac ceea ce fac de obicei: stau cu ochii în două monitoare. INMH-ul zice că sunt aproximativ 6.2 grade afară. Celsius. După ce că în ultimele zile stomacul meu şi-a făcut de cap la modul grav, acum m-a mai luat şi o durere cruntă de cap. Nu mai pot nici măcar să icnesc ca lumea deasupra WC-ului, că simt cum îmi plesneşte capul.

Mă holbez de vreo jumătate de oră pe pereţi. Şi ei nu au nici o reacţie. Dar mă simt de parcă aş fi bătut. Mă doare capul, mă dor ochii, îmi simt mâinile şi picioarele moi. Fără pic de vlagă. Arunc o privire către ceas. 20.30. Mă salt de pe scaun, strâng şireturile la bocanci, îmi arunc un rucsac în spate şi iau casca şi mănuşile în braţe. În timp ce cobor scările pun mâna pe telefon şi o anunţ pe G că ies un pic, mă duc să caut ceva cald de mâncare.

Ajung în parcare. Conectez bornele bateriei. Pornesc. Las un pic să se încălzească. Mă urc în şa. Plec. Fac o plimbare de vreo două ore. Viteza legală. Maxim 60. Mers încet. Mă doare prea tare capul să trag de gaz. Mă plimb de nebun. Cât mai legal posibil. Dau semnal peste tot. Merg încet, cât mai aproape de relanti.

La întoarcere opresc la o farmacie. Intru cu casca pe cap, doar cu faţa săltată. Farmacista se uită la mine ca la extratereştri. Dar deja s-a obişnuit cu mine, am devenit client fidel acolo. Îmi iau cutia de Coldrex, cutia de Omeprazol şi mă retrag. Înapoi la cele două monitoare.

Îmi pun Coldrexul într-o cană. Pun apă fierbinte peste el. Mă aşez la calculator. Mă apuc să scriu. Îmi dau seama de ceva şi înjur. “Futu-i, iar am uitat să mănânc ceva…”

Încă un post fără titlu. Fără motiv. Aş fi fost în stare să scriu ceva pe un subiect anume, să pun cap la cap câteva gânduri rătăcite. Dar nu am vrut. Las aşa. Mi se pare mai ok. N-am nici o idee de titlu.

Nu am umplut blogul cu fulgi de zăpadă. Nu am pus nimic roşu pe aici. Vreun Moş Crăciun sau ceva de sezon. Nu v-am urat nimic. Nu m-am simţit în stare. Vă urez acum “La mulţi ani!”. Să fie. Cu întârziere, dar merge.

Am vreo patru proiecte începute. Şi încerc să le termin. Cât mai curând posibil. Dar mă simt obosit. Obosit în draci.

Motocicleta e încă în parcare, sub prelată. Şi sub zăpadă. Nici acum nu am apucat să o împing până la garaj. Că de pornit… e mai greu. Momentan refuză cu încăpăţânare. Poate e mai bine că nu vrea. Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a venit să ignor frigul şi gheaţa şi să ies de nebun. Mă cheamă drumurile… De când s-a schimbat vremea parcă am intrat în moarte clinică.

Mă trezesc dimineaţa şi încep să înjur bările metalice laterale ale scaunului pe care am dormit. Mă ridic şi înţepenesc. Stau câteva minute până încep să îmi simt iarăşi picioarele. Ignor borcanul de ness şi mă întind după punga de ceai granulat. De lămâie. Arunc câteva linguriţe de granule într-o cană şi mă târăsc încet către dozator după apă caldă. Arunc câteva priviri scârbite la bradul de plastic căruia i se tot aprind becurile colorate. Arunc şi o privire peste parcarea goală. Şi mă întorc între cele două monitoare. Beau o gură de ceai şi îmi frig liniştit gura, limba şi gâtul. Aprind o ţigară, trag, tuşesc. Întind mâna după grămada de pastile din spatele monitorului, extrag câteva şi le înghit. Apoi mă mai frig încă o dată cu o gură de ceai. Dau câteva clickuri aiurea, şterg câteva mailuri rătăcite şi calculez cam în cât timp îşi vor face pastilele efectul. Se pare că stomacul meu a început să refuze şi pizza. Exact asta îmi mai lipsea. Între timp îmi sună telefonul: “Bă, e Crăciunul! Vii şi tu pe acasă?” “Bă, nu. O să încerc să ajung pe săptămâna viitoare. Dar nu pot să promit nimic” “Ai să mori dracu’ acolo…”

Am un talent al dracu’ să înţeleg unele chestii care se întâmplă chiar dacă mi se ascund multe. Şi îmi place în draci ca, după ceva vreme, când mi se spune adevărul, să rânjesc sadic şi să zic “Nu era nevoie să îmi mai spui. Ştiam deja.”

Până în Anul Nou mă plictiseam într-o seară. Am luat maşina de tuns şi am înfipt-o în barbă. Mi-a luat aproape jumătate de oră să curăţ tot de pe faţă. Apoi mi-am dat seama că era mai bine dacă doar o tundeam un pic. Ultima oară când am făcut asta mi s-a zis că arăt ca un psihopat fără barbă.

Gata. E o nouă zi. E prima zi din restul vieţii mele.