Pentru că se tot apropie, am fost azi întrebat:
- Ce îţi doreşti de ziua ta?
Nu mă aşteptam la întrebarea asta. Însă am răspuns sincer: “Ce îmi doresc eu nu poate nimeni să îmi dea”.
Număr orele. Singur, între patru pereţi. Şi aştept. În scurt timp voi putea spune, răsuflând uşurat: “a mai trecut unul…”
Mă sperii uneori când realizez cum a trecut timpul. Pur şi simplu mă sperii. Mă uit uneori în oglindă şi nu îl mai recunosc pe cel de dincolo de sticlă. Nu e cel pe care îl ştiam. Cel cu care mă obişnuisem. Şi aşa se întamplă în fiecare an. Privesc în oglindă. Cotrobăi printre amintiri. Şterg praful prin cele mai ascunse colţuri. Şi descopăr lucruri plăcute sau mai puţin plăcute. Însă sunt ale mele, şi nu le pot arunca…
Trag linie. Un an lung. Un an greu. Un nou drum, o nouă posibilitate, un nou scop. Viaţa merge înainte.
“Totuşi… ce îţi doreşti?” De data asta întrebarea vine din altă parte. Şi zâmbesc trist. Chiar aşa, ce mi-aş dori? Răspunsul nu mi-l pot da nici singur. Nu în cuvinte. În schimb îl voi simţi, cel mai probabil mâine noapte, când mă voi întoarce şi voi fi doar eu, între patru pereţi, o fereastră, o uşă şi două monitoare.
