Qaz's Aegri Somnia

Te fuți în ele de zile, că uneori ajung să treacă atât de repede că începi să uiți ce zi e, ce dată, ce lună. Ba chiar și ce an. Da’ ele trec. Și ajungi din când în când să te trezești vorbind singur: “Să-mi fut una, iar am uitat că trebuia să fac <<ceva>> ce trebuia de fapt să fac acum două săptămâni. Sau trei. De fapt, când trebuia să fac asta???”

M-am întâlnit întâmplător zilele trecute cu un amic în metrou. Seara, pe la 8-9. Se ducea la muncă. Și, fără să își dea seama, a zis o chestie al dracu’ de adevărată: “Bă, de când sunt angajat am ajuns la o concluzie tristă: salariul nu îl iei lunar pentru a pune un ban deoparte sau a face ceva cu banii ăia, salariul îl iei pentru a-ți plăti datoriile făcute până atunci.” Al dracu’ de adevărat și al dracu’ de dureros. Am luat așa-zisul salariu zilele astea. S-a dus aproape tot, aproape instant, și încă nu mi-am plătit toate datoriile. Fuckin’ great. Life is wonderfull.

Rahatul de volantă de la motor încă nu a ieșit de pe ax. Se încăpățânează să rămână acolo, înfipt sănătos. Am bătut în el, am tras de el, am înjurat, mi-am băgat în el, în familia lui, sfinți, mecanici, prese, Yamaha și restul. Iar ăla încă nu a reacționat în nici un mod. Stă acolo înfipt și nu dă nici un semn că ar vrea să se schimbe situația asta. Încă nu am încercat cu dinamită, dar nu e timpul trecut. Cred că o să mă satur rău de tot într-o bună zi, am să scurg ce mai are benzină prin rezervor, și am să îmi aprind o țigară de la flacăra motoretei rânjind sadic.

Mă tot chinui să o schimb. Vreau o Hondiță. Și nu e decât 3000 EUR. Până acum am o promisiune de 500 EUR. Un pic nesigură, dar este totuși un pas în față. E clar, în ritmul ăsta am să merg cu motorul la iarnă, pe gheață.

Am început să mă satur de tramvaie, autobuze, metrou. Mai ales când fac între o oră și o oră jumate de la servici spre orice destinație, fie ea la barul lui Apașu, fie ea acasă. Am mers (și încă mai fac asta din când în când) cu taxiul. Am un fix al meu și merg mai mereu cu Meridian sau Național. Poate din cauza că au dispeceratul comun (9444) și habar nu am unde sun când apelez numărul ăla. Important e că trimit mașinile destul de repejor. Da’ numai o parte din șoferi sunt relativ ok. Partea mai mică. În rest… Dumnezeu cu mila. Mersul aiurea prin oraș nu mai e nimic nou. Semnalizări… cam un caz din 7. Prioritate și alte alea… mai rar. Dar nu e asta problema. Problema e că atunci când iau un taxi, mă aștept să ajung ceva mai repede decât cu metroul. Că doar d’aia îl plătesc. Și mă aștept și să treacă timpul mai repede, să mă țină șoferul de vorbă, că doar d’aia își ia bacșișul de la mine. Sau măcar să ascult o muzică la el în mașină.

Am avut noroc săptămâna asta aproape numai de șoferi de rahat. Am ascultat într-o noapte la unul nu știu ce emisiune de sport, în care niște oarecare așa-zise personalități din domeniu discutau despre nu știu ce situație a unei echipe renumite de pe la noi. Habar nu am de fotbal. Nu știu, nu mă pasionează, nu mă interesează. În schimb urla radioul ăla de am ajuns cu dureri de cap. Asta lăsând deoparte comentariile șoferului la fiecare schimb de replici auzit la radio. Însă a fost un caz ceva mai fericit. Majoritatea lor (mai ales ăia care fac curse pe zi) au un fix din a vorbi în continuu la telefon. Cu nevasta, cu amanta, cu părinți, cu vecinu’, cu Vasile, cu alți amici. Și vorbesc în continuu, de parcă nici nu aș exista, de parcă nici nu aș fi la ei în mașină. Despre orice. De la fotbal, programări de partide de pescuit, vreun futai rapid, review-uri la vreun alt futai rapid. Orice. În timp ce mă plictisesc groaznic. Păi bă nea șoferu’… tu chiar mai vrei vreun bacșiș pentru asta??? Pentru ce? Pentru că ți-am ascultat predica și poveștile spuse amicilor? Nu vezi nimic. Cursa și atât. Nimic peste.

Mi-e dor de drumuri. De șosele lungi. De curbe fără vizibilitate pe vreo șosea șerpuită cu păduri dese pe ambele părți. Sau pădure pe o parte și prăpastie pe cealaltă. De ploi rapide de vară care mă prind pe la dracu’ în praznic. De nopți reci sau calde. De stele aprinse pe cerul senin, văzute la câți mai mulți kilometri distanță de orașul ăsta mizerabil. Vreau să plec. Fără destinație, fără program prestabilit. Pur și simplu. Să mă opresc iar undeva, în câmp, să nu am nici cea mai vagă idee unde sunt, să îmi aprind o țigară și să mă întreb fericit: “Unde dracu’ am ajuns???” Să arunc țigara și să plec mai departe.

Sunt perioade în care totul merge ok. Nu bine. Nu există noţiunea “totul merge bine”. Da’ măcar merge ok. Oboseală, stress, lipsa banilor, o idee de relaţie, zile de plictiseală, marunţişuri d’astea. Nu poţi spune că eşti mulţumit. Da’ e ok. Totul merge înainte. Zilele sunt asemănătoare, nu se întâmplă nimic extraordinar, nimic ieşit din comun. E totul doar rutină. Aceleaşi chestii pe care le faci zilnic, acelaşi program, aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. E o porcărie de viaţă. Da’ eşti mulţumit că e ok. Ai spera la mai bine, da’ e ok şi aşa.

Până când se întâmplă “ceva”. Un mărunţiş. Un căcat lipsit de importanţă la prima vedere. Un gest puţin mai altfel. O simplă vorbă. Sau o chestie ceva mai ieşită din comun. Pe care o faci pe principiul “ce poate merge rău?”. Pare doar o chestie normală. O chestie care face parte din acea rutină. Dar nu este. Şi totul face “boom”. Se duce dracu’ şi ideea aia de linişte, şi rutina, şi totul. Îţi vine să îţi dai singur palme după aia. Atunci apare o întrebare a dracu’ de tâmpită: “Ar trebui să fac ceva să fie cum era înainte sau ar trebui să continui aşa, să văd cum e şi să văd unde se ajunge?”. Şi durează ceva vreme până îţi alegi răspunsul. Timp în care totul se schimbă în jur. Timp în care se mai petrec mici explozii şi se mai modifică unele. Chiar ajungi să mergi pe stradă, să te holbezi fix la cineva şi să începi să mormăi pentru tine: “După atâtea explozii, nu ai vrea să explodezi şi tu? Hai că poţi… E simplu. Splat! Şi asta ar fi tot”

Sunt pieton de ceva vreme. Nu am stat să mai contorizez. Da’ mă simt ca dracu’. Mă simt invalid. Mă simt ca şi cum mi-ar fi tăiat cineva picioarele. E doar o figură de stil, picioarele mi le simt. Chiar prea bine, după ce mi-au făcut bocancii răni în tălpi.

Aseară am mers pe un supersport. Pe o vitezană. Parcă 900RR. Honda. Nu sunt sigur de model, nu mă pricep la astea. Şi nici nu stau atât de bine cu memoria încât să fi reţinut dacă mi s-a spus. Dar m-am plimbat un pic. O tură scurtă de cartier. Şi mi-a plăcut. Nu pot spune că sunt în stare să merg ca lumea cu ea, nu sunt obişnuit să merg pe aşa ceva. Cred că în una din serile viitoare o să prind vreuna pe mână şi o să ies un pic cu ea din oraş. Preferabil spre autostradă. Oricare din ele. Să văd şi eu acul cum trece de 200 şi să îmi dea lacrimile pe sub cască. De nervi, de frică, din cauza vântului care suflă lejer prin casca mea. Nu sunt interesat să fac pe kamikaze. Nu cu motoreta altcuiva. Vreau doar să văd cum e. Atât.

A trecut o bucată serioasă de vreme de când nu am scris. S-au întâmplat multe. Chiar mai mult decât suficiente. Şi de multe ori am zis “trebuie să scriu despre asta”. N-am reuşit. Din anumite motive. Chiar în timp ce scriam asta a sunat telefonul. După ce l-am închis s-a auzit de undeva, din background, un “booom” înfundat. Nu mai e nevoie de alte motive. E suficient.

We believe in going our own way, no matter which way the rest of the world is going.
We believe in bucking the system that’s built to smash individuals like bugs on a windshield.
Some of us believe in the man upstairs. All of us believe in sticking it to the man down here.
We believe in the sky, and we don’t believe in the sunroof.
We believe in freedom.
We believe in dust, tumbleweeds, buffalo, mountain ranges and riding off into the sunset.
We believe in saddlebags and we believe that cowboys had it right.
We believe in refusing to knuckle under to anyone.
We believe in wearing black, because it doesn’t show any dirt or weakness.
We believe the world is going soft, and we’re not going along with it.
We believe in motorcycle rallies that last a week.
We believe in road side attractions, gas station hot dogs, and finding out what’s over the next hill.
We believe in rumbling engines, pistons the size of garbage cans, fuel tanks designed in 1936, freight-train size headlights, chrome and custom paint.
We believe in flames and skulls.
We believe life is what you make it, and we make it one hell of a ride.
We believe the machine you sit on can tell the world exactly where you stand.
We don’t care what everyone else believes.
Amen.

(more…)

Planurile erau făcute de vreo lună. Ultimul weekend din februarie 2009 trebuia să fiu în Calafat. De vineri, 27 februarie, până duminică, 1 martie. Şi nu existau prea multe posibilităţi. Una din ele era maxi-taxi. Exclus. A doua trenul. Nici vorbă. Nu voiam să stau iarăşi trei ore holbându-mă în gol şi plictisindu-mă îngrozitor. Rămăsese ultima. Motocicleta.

Timp de o lună mi s-a tot explicat că NU e cazul să fac aşa ceva pe motocicletă. Nu la sfârşitul lui februarie. Oficial, încă era iarnă. În ultima săptămână chiar s-a simţit asta. A nins. Apoi s-a potolit. Eram zilnic pe site-urile despre vreme, căutând prognoze pentru weekendul respectiv. Nu toate erau promiţătoare, însă părea relativ ok. Temperaturi între 2 şi 6 grade. Asta e, ce-o fi o fi…

Joi am ieşit la cumpărături. Am trecut prin TCM Shop să caut un roboţel de resuscitat bateria. Logic, nu am găsit. Apoi m-am oprit la Salomon să iau mănuşi de ski. Nu am găsit tocmai ce căutam (windproof, waterproof, cu degete subţiri pentru a putea folosi comenzile motocicletei), însă am găsit unele în care mi s-a promis că nu îmi vor îngheţa mâinile. Dacă nu plouă.

Până la urmă am împrumutat un roboţel, am făcut rost de un redresor şi mi-am pus bateria la încărcat. Nu ar fi trebuit să existe probleme prea mari. Şi a venit şi ziua de vineri. Care a trecut greu. Prea greu. Într-un final echiparea rapid, îmbrăcat GROS, pregătit bagaj, aranjat totul pe motor, tras aer în piept şi… la drum.

Drumul până la Alexandria a fost ca de obicei: liniştit, frumos, asfalt bun, nu prea aglomerat. Şi soare. Câmpuri verzi. Şi am făcut şi vreo două opriri. Să fumez, să trag o poză…

Din Alexandria am ieşit repede spre Caracal. Din fericire mă uitasem în prealabil pe Google Maps şi ştiam aproximativ pe unde trebuie să traversez oraşul. Am rânjit la indicatoarele cu circulaţia interzisă ATV-urilor şi scuterelor şi la cele cu circulaţia interzisă motocicletelor între 22.00 şi 6.00 şi am ieşit rapid din oraş.

Prima surpriză. După Alexandria urmează o comună, Buzeşti. Unde nu m-am putut abţine să nu trag pe dreapta, să trag câteva poze şi să mă car cât mai repede. Motivul: se vede în pozele de mai jos. De precizat că am făcut pozele pe la jumătatea comunei, şi toate casele erau exact cum sunt cele din poze.

Drumul a fost ok până la Caracal. Acolo, prima surpriză: nu prea existau indicatoare. Iar cele existente erau ori rupte ori strâmbe. Să nu mai zic de străzile cu asfaltul rupt, cu bălţi mari de apă, cu urme de zăpadă. A doua surpriză am avut-o la ieşirea din oraş. Dacă până acolo m-am uitat pe câmp la iarba verde, la ieşirea din Caracal mă aşteptau câmpuri pline de zăpadă. Pe care le-am tot văzut până când, mult după lăsarea nopţii, am intrat în Calafat.

Am plecat de acolo duminică, pe 1 martie. Am avut noroc să prind soare şi vreme frumoasă la întoarcere. Şi un drum nu prea aglomerat. Nu am oprit decât de vreo 2-3 ori la întoarcere, iar atunci pentru benzină. Şi o singură oprire să fumez. Însă la întoarcere nu am făcut nici măcar o poză.

În concluzie: cu tot cu cele două drumuri până la ţară şi cu cele câteva ieşiri prin oraş, deja am făcut prima mie de kilometri pe anul ăsta. Pentru drumul până la Calafat şi înapoi… am avut temperaturi între 1 grad şi 8 grade. Viteza maximă la dus: 110 km/h. Viteză maximă la întoarcere: 140 km/h. Mănuşile de ski au fost perfecte, nu am simţit deloc frigul prin ele. Doar că mi-a obosit un pic mâna, având manşonul de acceleraţie destul de gros, plus grosimea lor.

Oficial… La revedere, iarnă. Bine ai venit, primăvară. 

Weekendul trecut plecasem să îmi iau motoreta de unde o lăsasem seara precedentă. Cât aşteptam în staţia de autobuz, apare un amic cu maşina, îmi face semn să urc şi îmi zice că mă duce el până acolo. Amicul, motociclist şi el. Din vorbă în vorbă, ajungem la subiectul vreme. Eu fericit de cele 6-7 grade din ziua respectivă. El îmi zice părerea lui. Mai exact, că e sigur că va mai ninge un pic, că se va răci iarăşi. Motiv: încă nu miroase a primăvară. Încă miroase a iarnă.

În cursul zilelor următoare a nins. Acum vreo trei zile mă mănâncă rău de tot undeva şi mi se pune pata să ies. Îmi prind pantalonii în bocanci, mă îmbrac normal, îmi pun deasupra combinezonul de ploaie şi, încântat de cele câteva raze de soare, ies hotărât la drum. Direcţia: acasă, la ţară.

Până acolo am ajuns bine. Încă era lumină, nu se simţea prea mult frigul. Am mers normal, fără probleme. Când să plec înapoi… începe distracţia. Se făcuse deja întuneric şi începuse să se lase şi frigul. Era şi normal, cu doar o zi în urmă ninsese. Şi tot ninsoare se anunţase şi pentru noaptea respectivă. Am mers încet. Cât de cât. Cu toate că mi se părea că eram îmbrăcat destul de gros, când am ieşit undeva în câmp şi a început să sufle vântul, am început să înjur. De la genunchi în sus simţeam câteva mii de ace cum mi se înfigeau periodic în picioare. Iar degetele de la mâini mi-au îngheţat aproape instant. La intrarea pe poartă, înapoi în oraş, nu îmi mai simţeam degetele de la mâini, degetele de la picioare, şi toată porţiunea de la genunchi în sus. Am îngheţat de m-au luat toţi dracii.

Vreo 15 minute mai târziu beam un Coldrex fierbinte şi încercam să îmi mişc degetele. Strângând din dinţi de durere. Însă pe faţă mi se întinsese un zâmbet larg. De fericire.

În aceeaşi noapte a nins iarăşi. Destul de serios. A doua zi iarăşi. Azi pare mai bine. E încă frig al dracu’, dar măcar nu mai ninge. Şi nici nu mai plouă.

Acum tot scot capul pe geam, mă uit la cer, încerc să miros. Şi nu îmi miroase a nimic. Aşa că întreb şi eu… CUM MIROASE PRIMĂVARA ???