Qaz’s Aegri Somnia

Ieri am stat toată ziua închis între patru pereţi şi două monitoare. Am dormit un pic, poate chiar un pic prea mult. Nu am făcut mare lucru pe aici, am pierdut timpul aiurea. Nu contează asta prea mult, cert e că aseară (de fapt azi-noapte) îmi venise un chef nebun de ducă. Să plec de nebun. Oriunde. Nu mai suportam pereţii ăştia. Îmi era dor de asfalt.

După ce m-am tot gândit unde să fug, după ce am tot căutat idei pentru un drum scurt, am ajuns la vechea mea salvare: mă duc până acasă. Dimineaţa devreme. Mi-am pregătit de seara rucsacul, mi-am curăţat casca şi armura, mi-am şters bocancii, mi-am tuns barba, am pus baterii în mp3-player. Şi am setat alarma telefonului să sune la 6.

Pe la 3 dimineaţa mă uitam pe pereţi. Nu reuşeam să închid ochii. Pur şi simplu nu se apropia somnul de mine. Am decis să dau drumul încă unui film, poate reuşeşte să mă adoarmă. Aiurea. Nici nu se luminase afară când eu ieşeam pe poartă, echipat, nerăbdător, pregătit de drum. Şoseaua liberă. Pustiu. Din când în când câte o maşină pe celălalt sens. Abia pe la jumătatea drumului mi-am dat seama că ajung prea devreme acasă. Mult prea devreme. Şi, brusc, mi-a venit ideea.

Nu am mers prea încet. Însă nici exagerat de repede. În Olteniţa nu am făcut dreapta ca de obicei. Am mers înainte. Şi m-am oprit pe malul Dunării. Îmi era dor de locul ăla. Am oprit motorul, mi-am dat jos echipamentul şi m-am aşezat pe o piatră cu picioarele în apă. Am fumat câteva ţigări. Am stat singur, doar eu cu mine… Aşa cum făceam în urmă cu multă vreme.

Cândva, între ora 7 şi ora 8 intram pe poartă acasă. Cu gândul aiurea. Am stat puţin. Foarte puţin. Ca de obicei. Însă… Răsăritul a fost superb. În unele locuri era ceaţă pe câmpuri. Aerul era un pic mai umed. Şi mai rece. Mirosea a mere. Şi a struguri copţi. Şi era linişte.

Mirosea a toamnă. Nu a oraş, nu a gaze de eşapament. A toamnă. A toamnă curată. A prima duminică de toamnă…

Fotografia ataşată e un pic mai veche, din 1 mai 2004, scanată de pe un negativ. Nu am stat să o prelucrez, şi nici nu am avut cu ce face poze azi… Însă locul e acelaşi. Acelaşi de atunci, acelaşi care era şi cu mulţi ani în urmă.

În urmă cu vreo săptămână şi jumătate a început BooBoo să mă bată la cap: “Noi plecăm pe 8-10 august în Bulgaria, la Obzor. Nu-i aşa că mergi cu noi?” Iniţial am rămas şocat. Obzor… Bulgaria… Draci, e o grămadă de drum până acolo. Am tot încercat să trag de timp, încă nu eram hotărât, nu ştiam dacă voi face faţă. Însă, auzind zilnic aceeaşi propunere mi-am zis “Asta e. Măcar încerc. Cât de greu poate să fie?” Şi am acceptat.

(more…)

Joi seara a reuşit cineva performanţa de a mă călca pe nervi. Rău. Nu dau detalii. Pentru a nu face vreo prostie m-am hotărât să fug un pic de aici. Drept urmare… pe cine aş fi putut “deranja” până noaptea târziu? Pe soră-mea… Mai ales că îi eram dator şi cu o reinstalare de Windows. Mă rog, îi sunt încă, dar doar parţial.

Am sunat-o când mă echipam. Am făcut plinul la Mol şi am ieşit. M-am străduit să merg calm, încet. Mi-a ieşit doar în localităţi. Când treceam de indicatorul cu numele localităţii tăiat de linie schimbam a 5-a şi trăgeam de acceleraţie. Mă opream doar când ajungeam pe la 140. Mă împingea mult prea tare vântul.

Am plecat de acolo după miezul nopţii. Mi-am înfipt căştile de la mp3 player în urechi, mi-am tras cagula şi casca peste. Am dat play pe folderul cu muzică dură. Am avut câteva opriri pe drum. Să verific telefonul. Iar la ieşire din Gruiu am tras pe dreapta într-un spaţiu de parcare, am oprit motorul, am oprit luminile şi am aprins o ţigară. Şi am stat să mă uit la stele. În linişte.

Tot drumul am întâlnit doar vreo trei maşini. Cu riscul de a-mi lua înjurături (sau să mi se ţină teorii) însă nu am redus în nici o localitate sub 80. Nu ştiu cum am luat curbele dintre Negoieşti şi Budeşti. Nu ştiu cum am luat curbele de la ieşirea din Gruiu. Nu ştiu cu ce viteză am mers. Încă nu am lumină în vitezometru. Încercam să reduc doar când intram cu ambele roţi pe vreunul din şanţurile formate pe bandă de-a lungul drumului din cauza tirurilor şi camioanelor. Şi încercam să reduc doar pentru că începea să îmi danseze roata din spate în timp ce eram aruncat dintr-o margine a şanţului în alta.

M-a calmat drumul ăsta. Deşi am stat destul de concentrat la ceea ce fac, am putut să mă şi gândesc la ale mele. Însă tot trebuie să îi mulţumesc lui Ştefan pentru suportul moral. Şi pentru sfaturile date (pe care nu le-am urmat).

Jocul a început. Cineva o să îşi dea seama la un moment dat că a făcut o greşeală ameninţându-mă…

E ora 7. Încă stau închis în birou la servici. Încă plouă. Lordu’ a zis de câteva ori bune azi ceva de ieşit la Apaşu’. Da’ plouă.

Problema 1: Nu am echipament complet. Şi nu am înca nimic impermeabil. Exceptând casca (sper).
Problema 2: Nu sunt sigur dacă motoreta va coopera. În sensul că nu sunt suficient de sigur pe electrică.
Problema 3: Nu am mai mers până acum cu Vaca pe ploaie. Şi în nici un caz prin oraş.

Da’ stau de ceva vreme şi mă holbez pe geam la ploaie. Şi mă roade. Rău.
Mă uit la prelata din parcare şi simt cum mă mănâncă degetele.

Mai stau un pic… Încă mă mai gândesc. Nu sunt complet hotărât.
Însă dacă ies… În nici un caz nu ies pieton.

Până când mă anunţă Lordu’ că are o problemă. Urgentă. La Dristor. În momentul acela nu îmi mai pun întrebări. Îmi înfig picioarele în bocanci. Îmi arunc un hanorac pe mine. Îmi prind armura. Îmi prind genunchierele. Îmi pun mănuşile. Fără degete. De chopper. Îmi arunc rucsacul în spate. Îmi iau casca şi traversez parcarea prin ploaie.

Înfig cheia. Pun contactul. Dau un buton. Şi nimic. Mai dau unul. Nu are putere. Robotic, demontez şaua. Scot bateria din maşină. Scot fişele din rucsac. Pun plus la plus şi minus la minus. Dau un buton. Porneşte. Strâng totul în urma mea. Îmi aşez casca. Oftez. Şi plec.

După vreo două ore jumătate intru înapoi pe uşă. Pantalonii uzi fleaşcă. Mănuşile ude şi lipite de degete. Părul (exceptând cel de sub cască) ud. Hanoracul ud. La fiecare pas bocancii lasă dâre de apă. Dar zâmbesc. Fericit.

Am făcut-o şi pe asta. Nu mi-a mai păsat de ploaie. Au fost momente în care nu mai vedeam nimic prin vizieră. Ştergeam cu mâna şi vedeam ceva pentru câteva secunde. Mai deschideam viziera şi ploaia mă lovea direct peste faţă. La semaforul de la Apărătorii Patriei când am oprit mi s-au dus picioarele în apă până peste glezne. Pe lângă Autovit am trecut printr-o baltă şi mi-a sărit apa până pe rezervor. Şi în poală.

Dar zâmbesc. Fericit. Drăcuşorul de pe umărul stâng a fost mai puternic azi. Am făcut întocmai ce mi-a şoptit…

Pentru ca am pus mâna pe ceva bani şi tot am avut drum în oraş pe zi, m-am oprit direct la United Motors. În primul rând am vrut să îmi salut nişte vechi prieteni, în al doilea rând am vrut să îmi mai cumpăr una-alta. Mai exact nişte echipament. Aşa că am plecat de acolo cu o armură Axo, şi o cască nouă, Vemar flip-up.

Cu armura m-am întors îmbrăcat. Casca… o s-o probez diseară, când o să plec să înlocuiesc uleiul din motor cu ulei Motul. 15w50.

Oricum, tot respectul pentru cei de acolo. Au avut răbdare cu mine, am primit sfaturi, idei, păreri. Nota 10. Încă o dată.