Qaz's Aegri Somnia

E o simplă seară de februarie. 11 februarie, să fiu mai precis. Fac ceea ce fac de obicei: stau cu ochii în două monitoare. INMH-ul zice că sunt aproximativ 6.2 grade afară. Celsius. După ce că în ultimele zile stomacul meu şi-a făcut de cap la modul grav, acum m-a mai luat şi o durere cruntă de cap. Nu mai pot nici măcar să icnesc ca lumea deasupra WC-ului, că simt cum îmi plesneşte capul.

Mă holbez de vreo jumătate de oră pe pereţi. Şi ei nu au nici o reacţie. Dar mă simt de parcă aş fi bătut. Mă doare capul, mă dor ochii, îmi simt mâinile şi picioarele moi. Fără pic de vlagă. Arunc o privire către ceas. 20.30. Mă salt de pe scaun, strâng şireturile la bocanci, îmi arunc un rucsac în spate şi iau casca şi mănuşile în braţe. În timp ce cobor scările pun mâna pe telefon şi o anunţ pe G că ies un pic, mă duc să caut ceva cald de mâncare.

Ajung în parcare. Conectez bornele bateriei. Pornesc. Las un pic să se încălzească. Mă urc în şa. Plec. Fac o plimbare de vreo două ore. Viteza legală. Maxim 60. Mers încet. Mă doare prea tare capul să trag de gaz. Mă plimb de nebun. Cât mai legal posibil. Dau semnal peste tot. Merg încet, cât mai aproape de relanti.

La întoarcere opresc la o farmacie. Intru cu casca pe cap, doar cu faţa săltată. Farmacista se uită la mine ca la extratereştri. Dar deja s-a obişnuit cu mine, am devenit client fidel acolo. Îmi iau cutia de Coldrex, cutia de Omeprazol şi mă retrag. Înapoi la cele două monitoare.

Îmi pun Coldrexul într-o cană. Pun apă fierbinte peste el. Mă aşez la calculator. Mă apuc să scriu. Îmi dau seama de ceva şi înjur. “Futu-i, iar am uitat să mănânc ceva…”

În urmă cu ceva vreme am luat o hartă. A României. Şi am marcat pe ea câteva locuri. Zone, oraşe, obiective. Ca un fel de “to-do list”. La un moment dat am pus un punct undeva peste Banat. Mai exact peste Timişoara. Şi am tot zis că va veni o zi şi pentru asta. Dar nu a venit. 

În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

(more…)

De câteva zile mă disperă o durere cruntă de cap. Parcă aş avea şi temperatura un pic crescută, nu îmi pasă prea mult de ea, însă mă disperă durerea de cap. Şi îmi mai şi provoacă o stare mizerabilă de somnolenţă. Am înghiţit câteva pastile şi nimic. Nu vrea să plece şi gata.

În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.

Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.

Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.

Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”

“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.

Luni seara, 13 octombrie. 2008. Un pic trecut de orele 22. Prin oraş cu treburi. Plec cu Kombat de la Ursu spre Apaşu. Se circulă frumos. Nu e aglomerat. Ajungem la Universitate. Trecem de rond. Prindem roşu la intersecţia cu Academiei. Stăm liniştiţi pe banda 2 să se facă verde. Se schimbă culoarea semaforului. Kombat pleacă primul, eu după el. Trec prin intersecţie. Pare o zi normală până aici, nu?

Imediat ce trec de intersecţie, tot pe banda 2 pe care mergeam mă trezesc cu o maşină în stânga mea. Măi să fie, cât dracu’ de idiot să fii să te apuci să depăşeşti pe contrasens într-o intersecţie ca aia? Uite că se găsi unul. S-a gândit el probabil că dacă accelerează tare se bagă. Însă şi-a dat seama prea târziu că vin alţii din faţă. Spre el. Pentru că circulă pe contrasens. Şi ce poate să facă? Cum, să îşi aştepte el regulamentar rândul, să semnalizeze şi să se încadreze pe bandă? Nuuuuuuuuuu… Doar pe banda aia e un motociclist. Iar el e în maşină. Aşa că forţează. După cum îl duce capul.

Văd maşina în stânga mea. Văd cum trage de volan spre dreapta şi văd cum se apropie instantaneu de mine. Nu am cum să accelerez să ajung în faţa ei. Încerc să frânez. Dar prea târziu. Simt lovitura. Simt cum mă împinge înspre dreapta. Strâng hotărât de comenzi şi reuşesc să redresez fără să ajung sub roţile celor de pe banda 1. Apuc să arunc şi o privire spre stânga şi îl văd pe şofer cum se uită fix la mine. E clar că ştie că m-a lovit. Se dă un pic spre stânga şi mai trage o dată puternic de volan dreapta. Şi vine iar în mine. Motocicleta deja dansează sub mine. Şi mai vine încă o lovitură. Apuc să mă sprijin cu mâna stângă de maşină. Şi văd asfaltul cum se apropie instantaneu de ochii mei. Închid ochii şi strâng din dinţi. Cad pe partea stângă, dau serios cu umărul de asfalt, dau cu casca de beton şi urlu de durere când motocicleta se aşează finuţ pe piciorul meu stâng în timp ce alunecă cu tot cu mine sub ea. Preţ de maxim doi-trei metri. Şi se face brusc linişte.

Simt cum cineva îmi trage de vizieră. Ridic mâna dreaptă şi apăs butonul de eliberare a feţei de la cască. Deschid ochii. Văd o pereche de ochi feminini, foarte speriaţi, care se uită fix la mine. Şi aud o voce tremurată cum mă întreabă: “Poţi să te mişti? Eşti bine? Chem o salvare?” Rămân cu privirea fixată pe acea pereche de ochi. Şi mormăi în barbă: “Fuck, am murit şi am ajuns în rai…”

Deja s-a strâns lume multă în jur. Cineva mă întreabă dacă pot să mă ridic. Da, cred că pot, doar să ridice cineva motocicleta de pe piciorul meu… Îmi simt piciorul eliberat. Cineva îmi întinde o mână. Refuz, mă sprijin în palme, mă ridic.

Îmi povesteşte Kombat: “Am văzut când ai căzut, ăla cu maşina a oprit lângă mine, credeam că trage pe dreapta… Dar a făcut stânga şi a fugit. Dacă am văzut că eşti jos şi nu te mai mişti nu m-am dus după el, m-am întors să văd cum eşti…”

A apucat să îi ia cineva numărul? Nu… Tot ce aflu de la cei opriţi e că era o Skoda. Probabil Octavia. Culoare închisă. Bleumarin-negru. Ajung pe trotuar. Pun contactul. Motorul începe să duduie. Nu curge ulei, nu curge benzină, nu pare a fi nimic fisurat. Comenzile avansate pe stânga îndoite crunt. Însă ele mi-au salvat glezna. Farul strâmb. Semnalizarea stânga din ghidon e îndoită. Ghidonul îndoit din reisere. Aripa faţă îndoită. Şi un colţ de număr îndreptat spre spate. Oglinda dreapta atârnă şi se bălăngăne. Şi e spartă. Oglinda stânga mi-o aduce cineva, era pe asfalt.

Mă apuc să mă verific. Par întreg. Cotul stâng julit, dar geaca a rămas întreagă. Umărul stâng doare un pic, dar îl înţeleg, că doar pe el am picat. Mă simt doar un pic ameţit. Casca e întreagă, doar un pic polizată viziera în partea stângă la prinderi. Văd sânge pe pantaloni peste genunchiul stâng. Salt pantalonii. Care culmea, sunt întregi. Genunchiul e un pic colorat de la jupuitură. Dar pare ok. Şi mă mai doare un pic undeva mult deasupra gleznei. Unde s-a aşezat carterul stâng pe piciorul meu. Dar par ok.

Urmează mers la poliţie, dat declaraţia, specificat că dorim înregistrarea video a camerelor de supraveghere din intersecţie. Dacă or fi funcţionat. Nu vreau să îmi scape aşa de uşor şoferul ăla…

Am scăpat ieftin. Mai greu a fost azi, a doua zi, când s-a umflat un pic piciorul… Că abia pot să merg. Dar se repară. Şi asta, şi fierul.

Plănuisem de ceva vreme cu soră-mea o plimbare la munte. Cum mai fusesem pe acolo şi în urmă cu doi ani, eu am propus să mergem la Moieciu, pe la jumătatea lui septembrie. Până când, într-o seară, mă sună soră-mea disperată: “Ştiu când mergem! Mergem pe 26-28 septembrie, pentru că e Răvăşitul Oilor în Bran!”. Îmi răvăşesc toate planurile prin minte, dau un search pe Google să văd şi ce anume răvăşesc ăia pe acolo toamna.

Găsesc undeva şi explicaţia pentru fenomen. “La sfârşitul lui septembrie, odată cu vremea rece, bârsanele îngrăşate sunt coborâte de la munte. Le aşteaptă stăpânii nerăbdători să le revadă întregi, sănătoase şi să-şi ia porţia de brânză. Coborârea sau răvăşitul oilor încheie într-un mod gustos anul pastoral. E o tradiţie seculară valorificată din punct de vedere turistic, mai ales pentru că oferă imagini mioritice şi mâncare tradiţională, plus râuri de muzici, ca şi de bulzuri, pastrame, brânzeturi şi must.” Pare interesant, zic. Şi rămâne stabilit ca soră-mea să facă rezervări în Moieciu, la o pensiune, iar eu să mă întâlnesc cu ei vineri, pe 26, în Piteşti. Ei cu maşina, eu pe motocicletă.

(more…)