Am luat zilele trecute tot serialul “The Sopranos“. Şi am început să văd din el, puţin câte puţin. Nimic extraordinar până aici. Însă am început să am din ce în ce mai multe surprize (plăcute) legate de coloana sonoră. Din episodul 7 (Down Neck), mi-a rămas pe creier “White Rabbit”, cântată de Jefferson Airplane prin 1967. Enjoy.
One pill makes you larger
And one pill makes you small
And the ones that mother gives you
Don’t do anything at all
Go ask Alice
When she’s ten feet tall
And if you go chasing rabbits
And you know you’re going to fall
Tell ‘em a hookah smoking caterpillar
Has given you the call
Call Alice
When she was just small
When men on the chessboard
Get up and tell you where to go
And you’ve just had some kind of mushroom
And your mind is moving low
Go ask Alice
I think she’ll know
When logic and proportion
Have fallen sloppy dead
And the White Knight is talking backwards
And the Red Queen’s “off with her head!”
Remember what the dormouse said:
“Feed your head
Feed your head
Feed your head”
Au trecut 12 zile de când nu am mai scris nimic. Ştiu, mult. Prea mult. Însă pur şi simplu nu m-am putut gândi la nimic anume. Am lăsat totul să curgă…
În seara asta, cu toate că pielea mă arde în draci, cu toate că ştiam că am carburatoarele desincronizate şi ca primul piston îmi dă rateuri, am aşteptat să se facă seară (subliniez, seară, nu noapte), mi-am luat casca şi mănuşile şi am ieşit. Fără direcţie. Fără să ştiu încotro. Pur şi simplu am ieşit pe stradă şi am lăsat străzile să mă poarte. Voiam să fac ceva… dar nu ştiam ce. Voiam să mă duc undeva… dar nu ştiam unde. Voiam să văd pe cineva… însă nu ştiam pe cine. Şi nici acum nu ştiu unde şi de ce am ieşit. Pur şi simplu… am mers. Cu viziera deschisă, lăsând vântul să îmi sufle uşor peste faţă. Cu viteza maximă de 40 km/h, şi aia prinsă în timp ce încercam să evit un bou care dădea să iasă din parcare fără să se asigure.
Pur şi simplu… am mers. Cum zice Andee… “cruisin’”. Timp în care mi-a sunat în minte un singur lucru: Secret Garden - “Nocturne”. Enjoy.
Anul acesta Verita Saga a mai scos un album. “Cu alţi ochi”. Am ales de pe albumul ăsta o piesă… de fapt două. “Interludiu (Dor De Casă)” şi “Dor De Casă”. Le-am unit pentru a fi mai simplu de pus online. Şi le pun aici, să simţiţi şi voi ceea ce simt eu. E vorba de acel loc pe care l-am pierdut de mult. Acel loc de care, teoretic, nu mă mai leagă prea multe. E vorba de o bucată de viaţă demult pierdută. E vorba de acel loc pe care îl revăd din ce în ce mai rar. Şi pe care o să îl vad şi mai rar în scurtă vreme… E vorba de acele locuri unde m-am născut. Unde am crescut… No other comments. Cel mai bine pot vorbi versurile despre asta…
