Qaz's Aegri Somnia

E o simplă seară de februarie. 11 februarie, să fiu mai precis. Fac ceea ce fac de obicei: stau cu ochii în două monitoare. INMH-ul zice că sunt aproximativ 6.2 grade afară. Celsius. După ce că în ultimele zile stomacul meu şi-a făcut de cap la modul grav, acum m-a mai luat şi o durere cruntă de cap. Nu mai pot nici măcar să icnesc ca lumea deasupra WC-ului, că simt cum îmi plesneşte capul.

Mă holbez de vreo jumătate de oră pe pereţi. Şi ei nu au nici o reacţie. Dar mă simt de parcă aş fi bătut. Mă doare capul, mă dor ochii, îmi simt mâinile şi picioarele moi. Fără pic de vlagă. Arunc o privire către ceas. 20.30. Mă salt de pe scaun, strâng şireturile la bocanci, îmi arunc un rucsac în spate şi iau casca şi mănuşile în braţe. În timp ce cobor scările pun mâna pe telefon şi o anunţ pe G că ies un pic, mă duc să caut ceva cald de mâncare.

Ajung în parcare. Conectez bornele bateriei. Pornesc. Las un pic să se încălzească. Mă urc în şa. Plec. Fac o plimbare de vreo două ore. Viteza legală. Maxim 60. Mers încet. Mă doare prea tare capul să trag de gaz. Mă plimb de nebun. Cât mai legal posibil. Dau semnal peste tot. Merg încet, cât mai aproape de relanti.

La întoarcere opresc la o farmacie. Intru cu casca pe cap, doar cu faţa săltată. Farmacista se uită la mine ca la extratereştri. Dar deja s-a obişnuit cu mine, am devenit client fidel acolo. Îmi iau cutia de Coldrex, cutia de Omeprazol şi mă retrag. Înapoi la cele două monitoare.

Îmi pun Coldrexul într-o cană. Pun apă fierbinte peste el. Mă aşez la calculator. Mă apuc să scriu. Îmi dau seama de ceva şi înjur. “Futu-i, iar am uitat să mănânc ceva…”

Ştii cum arată un oraş văzut noaptea de sus? De sus de tot? Este ceva extraordinar, ceva ce vezi o dată şi nu uiţi toată viaţa, ceva ce vezi o dată apoi îţi doreşti să existe şi a doua oară, şi a treia… Şi nu te saturi niciodată. Încerci mereu să îi găseşti un corespondent, un obiect, o imagine în viaţa de zi cu zi. Crezi că o simplă fotografie a unui oraş oarecare văzut noaptea de sus ar putea fi suficientă, ţi-ar potoli dorul, i-ar opri chemarea. Dar nu e aşa… O fotografie e fadă, e statică. Nu exprimă nimic. Nu sunt luminiţe care se mişcă pe acolo pe unde sunt străzi.

Un oraş mare văzut noaptea de la o înălţime apreciabilă este un ocean de lumini. Multe luminiţe mici, una lângă alta. Albe, galbene, roşii, portocalii, albastre, verzi. Nu ai cum să le distingi ca pe nişte lumini separate. De sus vezi întregul. O mare pată de lumină, înconjurată de un halo galben-portocaliu. Şi acoperită de un cer care parcă arde. Doar uneori, unde sunt străzi sau şosele mai vezi câte o luminiţă stingheră mişcându-se. Şi realizezi că, odată demult, erai şi tu acelaşi lucru pentru alţii care priveau de sus: o luminiţă stingheră, un simplu far gonind prin noapte, pe şosele pustii. Traversând sate, oraşe. Traversând o întreagă ţară… Căutând un loc, fără să aibă importanţă unde şi când se va întâmpla asta. Căutând doar un loc unde să îţi găseşti pacea, un loc unde să îţi gaseşti liniştea. Un loc pe care, într-o bună zi, să îl poţi numi pur şi simplu “acasă”.

Ai văzut vreodată un oraş noaptea de sus? E doar un ocean, un ocean liniştit de luminiţe. Dar care lasă atât de multe senzaţii în suflet… Şi care te va chema pentru totdeauna la el.

De câteva zile mă disperă o durere cruntă de cap. Parcă aş avea şi temperatura un pic crescută, nu îmi pasă prea mult de ea, însă mă disperă durerea de cap. Şi îmi mai şi provoacă o stare mizerabilă de somnolenţă. Am înghiţit câteva pastile şi nimic. Nu vrea să plece şi gata.

În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.

Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.

Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.

Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”

“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.

Rămân fără cuvinte. Privesc rătăcit în jur. Apoi mai citesc o dată mesajul. Sperând să citesc altceva acolo, nu ceea ce văzusem mai devreme. Dar e acelaşi lucru scris. Absolut identic. Trântesc telefonul pe birou. Cotrobăi prin pachetul de ţigări şi extrag una. Şi trec câteva minute bune până o şi aprind. Privirea îmi aleargă rătăcită pe pereţi, se opreşte din când în când pe telefon apoi îşi continuă alergarea. Deşi conştientă de ceea ce se întâmplă, mintea refuză să înţeleagă. Refuză să accepte. Care este preţul sincerităţii…?

Mecanic încalţ bocancii. Şi nu îmi pasă că încă sunt uzi pe dinăuntru. Cerul e negru de nori, frigul se simte până şi în spatele ferestrei. Însă ignor şi combinezonul şi hainele mai groase. Privirea încă aleargă în timp ce degetele leagă mecanic şireturile. Arunc geaca pe mine şi îmi îndes mănuşile în buzunar. Cele obişnuite, fără degete. Din reflex verific buzunarele să fie închise şi să am acte la mine. Trântesc telefonul şi ţigările într-un buzunar. Strâng cheile în palmă, iau casca şi ies.

Apăs hotărât butonul şi bubuitul tobelor rupe liniştea nopţii. “Unde te duci?” îmi răsună o voce în minte. Chiar aşa, unde mă duc? Însă întrebarea mi-o pun în timp ce ies în trombă pe poartă, fără să mă asigur şi tăind calea unei maşini. Fac dreapta pe bulevard. Schimb vitezele din instinct. Mecanic. Şi continui să accelerez. Nu văd şoseaua. Nu văd semafoarele. Nu văd semnele. În jurul meu dansează doar luminile oraşului.

Văd totuşi un semafor şi o lumină roşie. Piciorul mi se înfige hotărât în frână şi roata din spate începe să alunece pe praful adunat de ploi. Simt fierul cum dansează sub mine. Văd ca prin ceaţă semaforul că se face verde. Şi trag hotărât de acceleraţie. Tunetul ce izvorăşte din ţevi dezlănţuie iadul în urma mea.

Privirea mi-e aţintită către un punct fix, undeva în faţă. Mâinile strâng nebuneşte ghidonul. Nu îmi mai pasă de ce e în stânga sau în dreapta. Nu îmi pasă că trec prin gropi, peste şine de tramvai, prin apă. Nu îmi pasă că acul kilometrajului se apropie rapid de sută. Văd doar luminile care mă cheamă.

“La un moment dat… m-am rupt de lume. A început să nu îmi mai pese de nimic. Şi mi s-a spus de multe ori că sunt indiferent şi antisocial”. Străzi, alei, intersecţii, bulevarde, indicatoare. Mâinile mi-au îngheţat de mult. Însă nu vreau să mă opresc. Continui să alerg fără ţintă. Drumul mă cheamă la el. Noaptea îmi zâmbeşte şi mă cuprinde în braţele ei.

“Unde te duci?” Însă alung întrebarea. Şi încerc să alung toate gândurile ce îmi invadează mintea. Nu îmi pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă încotro merg, de ce merg, când, unde şi dacă mă voi întoarce. Mi-am asumat riscul. Acum sunt dispus să îi plătesc oricând preţul… Şi, cu unele rare excepţii, să fiu aşa cum sunt: antisocial. Nepăsător. Rece.

Joi seara a reuşit cineva performanţa de a mă călca pe nervi. Rău. Nu dau detalii. Pentru a nu face vreo prostie m-am hotărât să fug un pic de aici. Drept urmare… pe cine aş fi putut “deranja” până noaptea târziu? Pe soră-mea… Mai ales că îi eram dator şi cu o reinstalare de Windows. Mă rog, îi sunt încă, dar doar parţial.

Am sunat-o când mă echipam. Am făcut plinul la Mol şi am ieşit. M-am străduit să merg calm, încet. Mi-a ieşit doar în localităţi. Când treceam de indicatorul cu numele localităţii tăiat de linie schimbam a 5-a şi trăgeam de acceleraţie. Mă opream doar când ajungeam pe la 140. Mă împingea mult prea tare vântul.

Am plecat de acolo după miezul nopţii. Mi-am înfipt căştile de la mp3 player în urechi, mi-am tras cagula şi casca peste. Am dat play pe folderul cu muzică dură. Am avut câteva opriri pe drum. Să verific telefonul. Iar la ieşire din Gruiu am tras pe dreapta într-un spaţiu de parcare, am oprit motorul, am oprit luminile şi am aprins o ţigară. Şi am stat să mă uit la stele. În linişte.

Tot drumul am întâlnit doar vreo trei maşini. Cu riscul de a-mi lua înjurături (sau să mi se ţină teorii) însă nu am redus în nici o localitate sub 80. Nu ştiu cum am luat curbele dintre Negoieşti şi Budeşti. Nu ştiu cum am luat curbele de la ieşirea din Gruiu. Nu ştiu cu ce viteză am mers. Încă nu am lumină în vitezometru. Încercam să reduc doar când intram cu ambele roţi pe vreunul din şanţurile formate pe bandă de-a lungul drumului din cauza tirurilor şi camioanelor. Şi încercam să reduc doar pentru că începea să îmi danseze roata din spate în timp ce eram aruncat dintr-o margine a şanţului în alta.

M-a calmat drumul ăsta. Deşi am stat destul de concentrat la ceea ce fac, am putut să mă şi gândesc la ale mele. Însă tot trebuie să îi mulţumesc lui Ştefan pentru suportul moral. Şi pentru sfaturile date (pe care nu le-am urmat).

Jocul a început. Cineva o să îşi dea seama la un moment dat că a făcut o greşeală ameninţându-mă…