Qaz’s Aegri Somnia

De câteva zile mă disperă o durere cruntă de cap. Parcă aş avea şi temperatura un pic crescută, nu îmi pasă prea mult de ea, însă mă disperă durerea de cap. Şi îmi mai şi provoacă o stare mizerabilă de somnolenţă. Am înghiţit câteva pastile şi nimic. Nu vrea să plece şi gata.

În urmă cu două seri am decis să ignor totul. Şi durerea de cap, şi genunchiul distrus şi orice altă problemă. Mi-am strâns bine genunchierele să îmi ţină pantalonul fix peste rană. M-am îmbrăcat gros. Am lăsat motorul să se încălzească bine. Timp în care am fumat lângă el, golindu-mi mintea de orice gânduri rătăcite, fumând o ţigară şi ascultând bubuitul calm al tobelor. Când mi s-a părut suficient de cald, mi-am tras mănuşile, casca şi am dispărut în noapte. Iniţial fără nici o direcţie. Mergând încet. Maxim 40. Calm. Lăsând aerul rece de toamnă să mă lovească peste faţă.

Ştiam direcţia spre care mă purta drumul. Ştiam unde mă va duce. Şi nu m-am grăbit. Am mers calm. Fără nici o prostie. Fără să turez. Fără să trec peste nici o lege. Am ajuns într-un final la destinaţie. Am oprit motorul în spaţiul de parcare. Am scos cheia din contact. Am scos mănuşile şi casca. Am aşezat motorul pe cric şi m-am întins pe spate în şa. Mi-am urcat picioarele peste ghidon. Şi am tras adânc în piept aerul rece şi curat de pădure. Aer mirosind a frunze moarte. Aer mirosind a toamnă şi a depărtare de oraş.

Am stat aşa privind rătăcind la stele până când am îngheţat. Dar nu îmi păsa. Era linişte. Nici măcar maşinile nu trec pe acolo… Simţeam o bucată ruptă din mine. De undeva, din interior. O bucată de suflet moartă.

Am revenit cu picioarele pe pământ. M-am îmbrăcat. Am înfipt cheia în contact. Un tunet surd a răscolit liniştea pădurii. Am uitat de frig. Am uitat de genunchiul care mă făcea să strâng din dinţi de durere la fiecare schimbare a vitezei. Am uitat ce se întâmplase cu nici o săptămână în urmă. Am uitat că, din cauza spiţelor slabe, roata din spate face toată motocicleta să danseze sub mine. Am uitat că, din cauza jugului îndoit, direcţia mai e doar o amintire. M-am înfipt în noapte. Fără milă. Fără să îmi mai pese. Până am trecut de primele semafoare nu am văzut nimic în jur. Vedeam doar asfaltul şerpuind în faţa mea. Şi vedeam acul kilometrajului alergând spre dreapta. Iar în minte îmi urla un singur cuvânt. “VINO !!!”

“Eşti nebun”, mi s-a spus la întoarcere. “Vrei să mori?” Răspunsul a fost un zâmbet. Scurt şi trist. Şi un “dar crezi că-mi mai pasă?” şoptit printre dinţi.

Rămân fără cuvinte. Privesc rătăcit în jur. Apoi mai citesc o dată mesajul. Sperând să citesc altceva acolo, nu ceea ce văzusem mai devreme. Dar e acelaşi lucru scris. Absolut identic. Trântesc telefonul pe birou. Cotrobăi prin pachetul de ţigări şi extrag una. Şi trec câteva minute bune până o şi aprind. Privirea îmi aleargă rătăcită pe pereţi, se opreşte din când în când pe telefon apoi îşi continuă alergarea. Deşi conştientă de ceea ce se întâmplă, mintea refuză să înţeleagă. Refuză să accepte. Care este preţul sincerităţii…?

Mecanic încalţ bocancii. Şi nu îmi pasă că încă sunt uzi pe dinăuntru. Cerul e negru de nori, frigul se simte până şi în spatele ferestrei. Însă ignor şi combinezonul şi hainele mai groase. Privirea încă aleargă în timp ce degetele leagă mecanic şireturile. Arunc geaca pe mine şi îmi îndes mănuşile în buzunar. Cele obişnuite, fără degete. Din reflex verific buzunarele să fie închise şi să am acte la mine. Trântesc telefonul şi ţigările într-un buzunar. Strâng cheile în palmă, iau casca şi ies.

Apăs hotărât butonul şi bubuitul tobelor rupe liniştea nopţii. “Unde te duci?” îmi răsună o voce în minte. Chiar aşa, unde mă duc? Însă întrebarea mi-o pun în timp ce ies în trombă pe poartă, fără să mă asigur şi tăind calea unei maşini. Fac dreapta pe bulevard. Schimb vitezele din instinct. Mecanic. Şi continui să accelerez. Nu văd şoseaua. Nu văd semafoarele. Nu văd semnele. În jurul meu dansează doar luminile oraşului.

Văd totuşi un semafor şi o lumină roşie. Piciorul mi se înfige hotărât în frână şi roata din spate începe să alunece pe praful adunat de ploi. Simt fierul cum dansează sub mine. Văd ca prin ceaţă semaforul că se face verde. Şi trag hotărât de acceleraţie. Tunetul ce izvorăşte din ţevi dezlănţuie iadul în urma mea.

Privirea mi-e aţintită către un punct fix, undeva în faţă. Mâinile strâng nebuneşte ghidonul. Nu îmi mai pasă de ce e în stânga sau în dreapta. Nu îmi pasă că trec prin gropi, peste şine de tramvai, prin apă. Nu îmi pasă că acul kilometrajului se apropie rapid de sută. Văd doar luminile care mă cheamă.

“La un moment dat… m-am rupt de lume. A început să nu îmi mai pese de nimic. Şi mi s-a spus de multe ori că sunt indiferent şi antisocial”. Străzi, alei, intersecţii, bulevarde, indicatoare. Mâinile mi-au îngheţat de mult. Însă nu vreau să mă opresc. Continui să alerg fără ţintă. Drumul mă cheamă la el. Noaptea îmi zâmbeşte şi mă cuprinde în braţele ei.

“Unde te duci?” Însă alung întrebarea. Şi încerc să alung toate gândurile ce îmi invadează mintea. Nu îmi pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă încotro merg, de ce merg, când, unde şi dacă mă voi întoarce. Mi-am asumat riscul. Acum sunt dispus să îi plătesc oricând preţul… Şi, cu unele rare excepţii, să fiu aşa cum sunt: antisocial. Nepăsător. Rece.

Joi seara a reuşit cineva performanţa de a mă călca pe nervi. Rău. Nu dau detalii. Pentru a nu face vreo prostie m-am hotărât să fug un pic de aici. Drept urmare… pe cine aş fi putut “deranja” până noaptea târziu? Pe soră-mea… Mai ales că îi eram dator şi cu o reinstalare de Windows. Mă rog, îi sunt încă, dar doar parţial.

Am sunat-o când mă echipam. Am făcut plinul la Mol şi am ieşit. M-am străduit să merg calm, încet. Mi-a ieşit doar în localităţi. Când treceam de indicatorul cu numele localităţii tăiat de linie schimbam a 5-a şi trăgeam de acceleraţie. Mă opream doar când ajungeam pe la 140. Mă împingea mult prea tare vântul.

Am plecat de acolo după miezul nopţii. Mi-am înfipt căştile de la mp3 player în urechi, mi-am tras cagula şi casca peste. Am dat play pe folderul cu muzică dură. Am avut câteva opriri pe drum. Să verific telefonul. Iar la ieşire din Gruiu am tras pe dreapta într-un spaţiu de parcare, am oprit motorul, am oprit luminile şi am aprins o ţigară. Şi am stat să mă uit la stele. În linişte.

Tot drumul am întâlnit doar vreo trei maşini. Cu riscul de a-mi lua înjurături (sau să mi se ţină teorii) însă nu am redus în nici o localitate sub 80. Nu ştiu cum am luat curbele dintre Negoieşti şi Budeşti. Nu ştiu cum am luat curbele de la ieşirea din Gruiu. Nu ştiu cu ce viteză am mers. Încă nu am lumină în vitezometru. Încercam să reduc doar când intram cu ambele roţi pe vreunul din şanţurile formate pe bandă de-a lungul drumului din cauza tirurilor şi camioanelor. Şi încercam să reduc doar pentru că începea să îmi danseze roata din spate în timp ce eram aruncat dintr-o margine a şanţului în alta.

M-a calmat drumul ăsta. Deşi am stat destul de concentrat la ceea ce fac, am putut să mă şi gândesc la ale mele. Însă tot trebuie să îi mulţumesc lui Ştefan pentru suportul moral. Şi pentru sfaturile date (pe care nu le-am urmat).

Jocul a început. Cineva o să îşi dea seama la un moment dat că a făcut o greşeală ameninţându-mă…

Aseară mi-a venit chef de drumuri lungi. Fără motiv. M-am îmbrăcat, mi-am luat rucsacul şi am ieşit pe poartă. Apoi am făcut dreapta. M-am oprit la prima benzinărie unde am pus cinci litri in rezervor, apoi am apucat drumul spre Olteniţa. Mers uşor, normal. Abia în Frumuşani am oprit şi am sunat-o pe soră-mea să o anunţ că o vizitez. Un pic nervos fiind deja de pe drum, a avut cineva suficientă grijă să mă enerveze şi mai mult la oprirea in Frumuşani (fără detalii). Drept urmare mi-am înfipt căştile în urechi, am dat drumul la muzică, mi-am pus cagula şi casca şi am pornit.

Drumul până acolo a fost fără probleme, fără incidente. Motoreta s-a descurcat foarte bine, chiar am rămas surprins că nici nu a trepidat după ce am trecut pragul de 120 km/h. Am ajuns destul de repede la destinaţie, conducând totuşi suficient de agresiv.

Problema a apărut când am plecat de acolo. Era deja trecut de miezul nopţii. Mi-am pus iarăşi căştile în urechi, cagula, o vestă reflectorizantă (mulţumesc soră-mea) şi i-am dat drumul. Am mai pus câţiva litri de benzină la ieşirea din Olteniţa, am băut un Shot (and Go) şi m-am înfipt serios în drum. Am ajuns înapoi în Bucureşti mult mai târziu decât m-aş fi aşteptat… Adică în aproape două ore. 80 km în două ore.

Concluzii…

• Când am ajuns la destinaţie (e drept, şi pe ultima porţiune de drum) mă durea fundul groaznic de la şaua destul de tare. Custom. Cromwell.
• Faza mea lungă îi cam orbeşte pe cei care vin din faţă. Faza scurtă e mizerabilă, cred că mai am de lucru la asta, că nu văd nimic cu ea. Şi pot spune că a trebuit să reduc foarte mult de fiecare dată când venea ceva din faţă.
• Aerul noaptea în zona aceea e foarte umed, iar pe şosea existau multe porţiuni ude.
• Încă nu am înţeles de ce, însă dacă mergeam foarte aproape de linia dintre benzi simţeam cum îi tot fuge spatele şi începe să trepideze. La fel şi dacă mergeam mult spre dreapta.
• Au fost câteva bucăţi bune unde am accelerat fără să îmi mai pese. Totuşi, nu am depăşit suta.
• În localităţi am mers ca melcul. A 5-a la relanti. Să nu trezesc toată populaţia satelor. Şi mers legal.
• Am trecut la un moment dat pe lângă ceva ca o troiţă. Am impresia că era ceva gen statuie, un înger pe un piedestal cu o cruce mică lângă el. Chestia aia albă, în lumina farului, mi s-a părut al dracu’ de scarry.
• Pe la kilometrul 31, după ieşirea din Gruiu, m-am oprit să fumez o ţigară. Într-un spaţiu de parcare aşezat fix în mijlocul câmpului. Şi unde era întuneric beznă. M-am cărăbănit de acolo suficient de rapid în momentul în care au început să îmi dea târcoale câţiva câini. Nu prea prietenoşi.
• S-au înfipt în viziera de la cască, în far şi în genunchiere o mulţime de gângănii. Mai mici sau mai mari. La dus (cât eram doar cu un tricou) s-a lovit o chestie de mâna mea şi a avut suficientă grijă să mă şi înţepe serios. La întoarcere, în schimb, mi s-a împrăştiat pe vizieră o chestie destul de măricică, şi plină de zeamă. Aşa că a trebuit să îmi şi curăţ un pic viziera când am oprit să fumez.
• Concluzie finală: este superb de mers noaptea. Mă rog, este de la superb la scarry. Depinde de moment.

Un pic trecut de ora 23. Telefon: “Plec acum de acasă, în zece minute sunt la tine”. Iau ţigări, acte, chei şi cobor. Văd două xenoane cum luminează toată străduţa. Maşina opreşte. Urc. Pun centura. Şi motorul începe să urle. (more…)