Qaz’s Aegri Somnia

Deşi e marţi eu o să scriu despre weekend. Că aşa m-am obişnuit. Duminică seara eram mult prea obosit, iar ieri… Ei bine ieri am uitat. Pur şi simplu.

Pentru că tot aveam luat liber weekendul ăsta mi-am făcut din timp nişte planuri. Iniţial voiam la mare, la Corbu sau Vadu. Ideea să verific şi vremea mi-a venit foaaaaarte târziu. Iar când am făcut-o, si Yahoo Weather şi INMH spuneau acelaşi lucru: ploi. Începând de vineri seara, până luni. Cel puţin. Apoi mi-a venit cheful de munte. Probabil cu trenul. Dacă la mare e cam ciudat să petreci un weekend pe ploaie, parcă la munte e mai altfel. Drept urmare ne-am hotărât să mergem la Sinaia. Însă din cauza unui eveniment neaşteptat, cea cu care trebuia să plec a trebuit să plece în altă parte. Aşa că m-am trezit vineri seara singur şi fără idei.Sâmbătă dimineaţa aveam la fel de multe idei ca şi seara. Ştiam doar că vreau să plec. Habar nu aveam unde, dar nici nu îmi prea păsa. După o privire aruncată pe geam mi-am dat seama că nu se înşelaseră cu prognoza. Plouase şi se pregătea de încă o tură.

Am tras o fugă până la Paula’s Bikershop din Bucureşti şi mi-am cumpărat un combinezon de ploaie. Nu prea mai aveam idei ce să fac. Aşa că m-am echipat, mi-am pregătit rucsacul şi am pornit către casă. Către la ţară. Am prins şoseaua liberă şi am tras binişor de gaz, fiind suficient de norocos încăt să nu mă prindă ploaia. Am stat fără nici o grijă toată ziua şi seara, însă mă tot rodea. Voiam să mai merg un pic.

Când m-am trezit duminică dimineaţa ploua liniştit. Şi plouase bine şi în cursul nopţii. Dar eram suficient de hotărât să merg încă un pic faţă de traseul normal, Olteniţa - Bucureşti. Echiparea rapid, fac plinul şi plec uşor în direcţia opusă, spre Giurgiu. Prind un drum superb. Pustiu. Asfalt bun. Şi se mai oprise şi ploaia.

Ajung în Plopşoru şi îmi vine o altă idee. Drept urmare, ies în E70, şi nu fac dreapta spre Bucureşti, fac stânga spre Giurgiu. Intru în oraş, bântui fără ţintă, şi văd un indicator: Zimnicea la dreapta. Fac dreapta, merg, şi dau într-un sens giratoriu. Cu vreo şase direcţii posibile şi nici un indicator. Aleg o stradă şi mă duc. Şi ajung într-un alt giratoriu. Apoi în altul. Apoi vad o stradă lungă şi mă duc pe acolo. Şi merg. Mult. La un moment dat văd indicator de ieşire din oraş. Perfect, îmi zic, acum merg înainte, trebuie să mă scoată undeva drumul ăsta. Şi merg. Şi merg. Trec prin Vieru, Hodivoaia, ajung în Putineiu. Şi contiui să merg. Însă asfaltul se termină brusc şi mă trezesc undeva în câmp, având în faţă doar un drum de ţară, cu noroaie.

Cum Viraga mea nu ştie prea bine de enduro, mă întorc. Ajung iar în Giurgiu. Mai rătăcesc un pic, începe ploaia, dar văd indicator către Zimnicea. Care, surprinzător, chiar mă scoate din Giurgiu pe drumul cel bun. Până la Zimnicea drumul aproape pustiu. Maxim 10 maşini. Ajung la destinaţie, rătăcesc aiurea prin oraş, şi descopăr indicator către Port. Aşa că trag o fugă până acolo. Să mai văd o dată Dunărea. Ajung şi începe ploaia. Serios. Fuga înapoi spre oraş, găsesc un loc care părea a fi un restaurant. Mănânc ceva şi ies iar la drum. Încotro acum?

Mă uit la ceas, deja începea să se facă târziu. Drept urmare aleg direcţia Alexandria. Ies din Zimnicea şi dau într-o şosea lungă, fără nici o curbă. Pur şi simplu o linie dreaptă. Cu suficient de multe hopuri. A fost ocazia perfectă să testez (fără să vreau) suspensiile motoretei. Dar am ajuns într-un final in Alexandria. Plouat bine, îngheţat bocnă şi cu dureri suficient de puternice de fund. Traversez rapid oraşul şi mă opresc în ultima benzinărie. Fac plinul. Beau o cafea fierbinte. Beau un ceai fierbinte. Şi încă o cafea. Şi plec spre Bucureşti.

Prima parte de drum frumoasă, liber, asfalt perfect. Dar a urmat aglomeraţia. Care s-a transformat în mers bară la bară. Moment în care am început să folosesc din plin jumătatea de metru de asfalt pe post de bandă de urgenţă. După maxim o oră intram fericit în Bucureşti. La fel de ud, îngheţat, rupt de oboseală. Dar fericit. Parcă am început să mă obişnuiesc cu ploaia. Iar “micul ocol” a fost suficient pentru a-mi potoli pofta de plimbare… Cel puţin pentru un weekend.

Ieri am stat toată ziua închis între patru pereţi şi două monitoare. Am dormit un pic, poate chiar un pic prea mult. Nu am făcut mare lucru pe aici, am pierdut timpul aiurea. Nu contează asta prea mult, cert e că aseară (de fapt azi-noapte) îmi venise un chef nebun de ducă. Să plec de nebun. Oriunde. Nu mai suportam pereţii ăştia. Îmi era dor de asfalt.

După ce m-am tot gândit unde să fug, după ce am tot căutat idei pentru un drum scurt, am ajuns la vechea mea salvare: mă duc până acasă. Dimineaţa devreme. Mi-am pregătit de seara rucsacul, mi-am curăţat casca şi armura, mi-am şters bocancii, mi-am tuns barba, am pus baterii în mp3-player. Şi am setat alarma telefonului să sune la 6.

Pe la 3 dimineaţa mă uitam pe pereţi. Nu reuşeam să închid ochii. Pur şi simplu nu se apropia somnul de mine. Am decis să dau drumul încă unui film, poate reuşeşte să mă adoarmă. Aiurea. Nici nu se luminase afară când eu ieşeam pe poartă, echipat, nerăbdător, pregătit de drum. Şoseaua liberă. Pustiu. Din când în când câte o maşină pe celălalt sens. Abia pe la jumătatea drumului mi-am dat seama că ajung prea devreme acasă. Mult prea devreme. Şi, brusc, mi-a venit ideea.

Nu am mers prea încet. Însă nici exagerat de repede. În Olteniţa nu am făcut dreapta ca de obicei. Am mers înainte. Şi m-am oprit pe malul Dunării. Îmi era dor de locul ăla. Am oprit motorul, mi-am dat jos echipamentul şi m-am aşezat pe o piatră cu picioarele în apă. Am fumat câteva ţigări. Am stat singur, doar eu cu mine… Aşa cum făceam în urmă cu multă vreme.

Cândva, între ora 7 şi ora 8 intram pe poartă acasă. Cu gândul aiurea. Am stat puţin. Foarte puţin. Ca de obicei. Însă… Răsăritul a fost superb. În unele locuri era ceaţă pe câmpuri. Aerul era un pic mai umed. Şi mai rece. Mirosea a mere. Şi a struguri copţi. Şi era linişte.

Mirosea a toamnă. Nu a oraş, nu a gaze de eşapament. A toamnă. A toamnă curată. A prima duminică de toamnă…

Fotografia ataşată e un pic mai veche, din 1 mai 2004, scanată de pe un negativ. Nu am stat să o prelucrez, şi nici nu am avut cu ce face poze azi… Însă locul e acelaşi. Acelaşi de atunci, acelaşi care era şi cu mulţi ani în urmă.

Joi seara a reuşit cineva performanţa de a mă călca pe nervi. Rău. Nu dau detalii. Pentru a nu face vreo prostie m-am hotărât să fug un pic de aici. Drept urmare… pe cine aş fi putut “deranja” până noaptea târziu? Pe soră-mea… Mai ales că îi eram dator şi cu o reinstalare de Windows. Mă rog, îi sunt încă, dar doar parţial.

Am sunat-o când mă echipam. Am făcut plinul la Mol şi am ieşit. M-am străduit să merg calm, încet. Mi-a ieşit doar în localităţi. Când treceam de indicatorul cu numele localităţii tăiat de linie schimbam a 5-a şi trăgeam de acceleraţie. Mă opream doar când ajungeam pe la 140. Mă împingea mult prea tare vântul.

Am plecat de acolo după miezul nopţii. Mi-am înfipt căştile de la mp3 player în urechi, mi-am tras cagula şi casca peste. Am dat play pe folderul cu muzică dură. Am avut câteva opriri pe drum. Să verific telefonul. Iar la ieşire din Gruiu am tras pe dreapta într-un spaţiu de parcare, am oprit motorul, am oprit luminile şi am aprins o ţigară. Şi am stat să mă uit la stele. În linişte.

Tot drumul am întâlnit doar vreo trei maşini. Cu riscul de a-mi lua înjurături (sau să mi se ţină teorii) însă nu am redus în nici o localitate sub 80. Nu ştiu cum am luat curbele dintre Negoieşti şi Budeşti. Nu ştiu cum am luat curbele de la ieşirea din Gruiu. Nu ştiu cu ce viteză am mers. Încă nu am lumină în vitezometru. Încercam să reduc doar când intram cu ambele roţi pe vreunul din şanţurile formate pe bandă de-a lungul drumului din cauza tirurilor şi camioanelor. Şi încercam să reduc doar pentru că începea să îmi danseze roata din spate în timp ce eram aruncat dintr-o margine a şanţului în alta.

M-a calmat drumul ăsta. Deşi am stat destul de concentrat la ceea ce fac, am putut să mă şi gândesc la ale mele. Însă tot trebuie să îi mulţumesc lui Ştefan pentru suportul moral. Şi pentru sfaturile date (pe care nu le-am urmat).

Jocul a început. Cineva o să îşi dea seama la un moment dat că a făcut o greşeală ameninţându-mă…

Aseară mi-a venit chef de drumuri lungi. Fără motiv. M-am îmbrăcat, mi-am luat rucsacul şi am ieşit pe poartă. Apoi am făcut dreapta. M-am oprit la prima benzinărie unde am pus cinci litri in rezervor, apoi am apucat drumul spre Olteniţa. Mers uşor, normal. Abia în Frumuşani am oprit şi am sunat-o pe soră-mea să o anunţ că o vizitez. Un pic nervos fiind deja de pe drum, a avut cineva suficientă grijă să mă enerveze şi mai mult la oprirea in Frumuşani (fără detalii). Drept urmare mi-am înfipt căştile în urechi, am dat drumul la muzică, mi-am pus cagula şi casca şi am pornit.

Drumul până acolo a fost fără probleme, fără incidente. Motoreta s-a descurcat foarte bine, chiar am rămas surprins că nici nu a trepidat după ce am trecut pragul de 120 km/h. Am ajuns destul de repede la destinaţie, conducând totuşi suficient de agresiv.

Problema a apărut când am plecat de acolo. Era deja trecut de miezul nopţii. Mi-am pus iarăşi căştile în urechi, cagula, o vestă reflectorizantă (mulţumesc soră-mea) şi i-am dat drumul. Am mai pus câţiva litri de benzină la ieşirea din Olteniţa, am băut un Shot (and Go) şi m-am înfipt serios în drum. Am ajuns înapoi în Bucureşti mult mai târziu decât m-aş fi aşteptat… Adică în aproape două ore. 80 km în două ore.

Concluzii…

• Când am ajuns la destinaţie (e drept, şi pe ultima porţiune de drum) mă durea fundul groaznic de la şaua destul de tare. Custom. Cromwell.
• Faza mea lungă îi cam orbeşte pe cei care vin din faţă. Faza scurtă e mizerabilă, cred că mai am de lucru la asta, că nu văd nimic cu ea. Şi pot spune că a trebuit să reduc foarte mult de fiecare dată când venea ceva din faţă.
• Aerul noaptea în zona aceea e foarte umed, iar pe şosea existau multe porţiuni ude.
• Încă nu am înţeles de ce, însă dacă mergeam foarte aproape de linia dintre benzi simţeam cum îi tot fuge spatele şi începe să trepideze. La fel şi dacă mergeam mult spre dreapta.
• Au fost câteva bucăţi bune unde am accelerat fără să îmi mai pese. Totuşi, nu am depăşit suta.
• În localităţi am mers ca melcul. A 5-a la relanti. Să nu trezesc toată populaţia satelor. Şi mers legal.
• Am trecut la un moment dat pe lângă ceva ca o troiţă. Am impresia că era ceva gen statuie, un înger pe un piedestal cu o cruce mică lângă el. Chestia aia albă, în lumina farului, mi s-a părut al dracu’ de scarry.
• Pe la kilometrul 31, după ieşirea din Gruiu, m-am oprit să fumez o ţigară. Într-un spaţiu de parcare aşezat fix în mijlocul câmpului. Şi unde era întuneric beznă. M-am cărăbănit de acolo suficient de rapid în momentul în care au început să îmi dea târcoale câţiva câini. Nu prea prietenoşi.
• S-au înfipt în viziera de la cască, în far şi în genunchiere o mulţime de gângănii. Mai mici sau mai mari. La dus (cât eram doar cu un tricou) s-a lovit o chestie de mâna mea şi a avut suficientă grijă să mă şi înţepe serios. La întoarcere, în schimb, mi s-a împrăştiat pe vizieră o chestie destul de măricică, şi plină de zeamă. Aşa că a trebuit să îmi şi curăţ un pic viziera când am oprit să fumez.
• Concluzie finală: este superb de mers noaptea. Mă rog, este de la superb la scarry. Depinde de moment.