Qaz's Aegri Somnia

Abia azi am realizat că nu am mai scris nimic de mai bine de o lună. Mă rog, de fapt chiar de vreo lună jumate. Da, recunosc, am fost extrem de leneş. Cu toate că am avut multe de spus, cu toate că m-am tot gândit că ar fi bine să mai scriu ceva. Dar totuşi nu am făcut-o. Măcar dau vina pe faptul că sunt leneş. Poate cei care mă citesc mă vor ierta. Sper.

Una dintre cele mai ciudate senzaţii: să visezi noaptea chestii binecunoscute, prieteni, locuri, străzi… Iar dimineaţa când te trezeşti să îţi dai seama că, de fapt, eşti în cealaltă parte a ţării. Şi că nu cunoşti aproape pe nimeni. E una dintre senzaţiile cu care trebuie să mă obişnuiesc, deşi nu pot spune că este uşor. E groaznic mai ales în serile când ai chef să te duci într-o cârciumă / bar / club să bei câteva beri, eventual poate chiar mai multe. Într-un loc unde să ştii dinainte că ai să găseşti cel puţin câţiva oameni cunoscuţi, unde îl ştii pe barman de o grămadă de vreme, unde toţi sunt obişnuiţi cu modul în care reacţionezi şi te porţi după nişte beri bune… Mi s-a întâmplat, şi nu o dată, să ies de nebun prin oraş, cu chef să beau ceva undeva. Şi, rătăcind aiurea, să îmi pun întrebarea: “Da’ eu unde mă duc acum???”. Sau “Eu cu cine dracu’ beau o bere azi???”

Oraşul acesta este extraordinar. Nu aş fi crezut până să ajung aici că poate exista atât de multă istorie şi tradiţie într-un oraş. Asta în condiţiile în care abia încep să învăţ locurile. În condiţiile în care abia îl descopăr, şi în condiţiile în care nu am văzut până acum decât o mică parte din el.

Îmi place să merg pe jos până în centru iar de acolo să rătăcesc pe străduţe. Cu toate că de multe ori nu ştiu încotro merg, unde sunt, unde voi ajunge. Pur şi simplu rătăcesc, atent la orice detaliu. Detalii de construcţii, culori, desene, oameni. Aşa că dacă ajungeţi vreodată prin centrul Timişoarei şi întâlniţi un tip pletos, bărbos, cu privirile rătăcite peste clădiri, e posibil să fiu eu acela. Însă nu promit că mă voi trezi din “transa” în care mă aflu.

Cred că există un citat (de unii cunoscut) care mă poate caracteriza din ce în ce mai bine: “I was standing in the park wondering why frisbees got bigger as they get closer. Then it hit me”.

În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâmbătă seara, am fost cu un cunoscut la un amic de-al lui. Un bijutier sârb. Am băut acolo un vin roşu extraordinar. Făcut pe dealurile de pe Clisura Dunării. Unde, un bătrân, a ştiut să lase strugurii la copt până târziu toamna, mult după prima brumă. Apoi a pregătit vinul în modul vechi, cum ştia el. A ieşit un vin dulce, gros, roşu. Însă limpede. Netratat, neîndulcit cu chimicale. După un litru de vin din acela (partea mea) am uitat şi de frig, şi de iarnă, şi de tot. Abia aştept primăvara să ajung prin locurile acelea.

E noapte deja, e miercuri noaptea. Stau, ca de obicei, întins pe jos, cu tastatura în braţe, şi scriu. Şi mă simt acasă.

E o simplă seară de februarie. 11 februarie, să fiu mai precis. Fac ceea ce fac de obicei: stau cu ochii în două monitoare. INMH-ul zice că sunt aproximativ 6.2 grade afară. Celsius. După ce că în ultimele zile stomacul meu şi-a făcut de cap la modul grav, acum m-a mai luat şi o durere cruntă de cap. Nu mai pot nici măcar să icnesc ca lumea deasupra WC-ului, că simt cum îmi plesneşte capul.

Mă holbez de vreo jumătate de oră pe pereţi. Şi ei nu au nici o reacţie. Dar mă simt de parcă aş fi bătut. Mă doare capul, mă dor ochii, îmi simt mâinile şi picioarele moi. Fără pic de vlagă. Arunc o privire către ceas. 20.30. Mă salt de pe scaun, strâng şireturile la bocanci, îmi arunc un rucsac în spate şi iau casca şi mănuşile în braţe. În timp ce cobor scările pun mâna pe telefon şi o anunţ pe G că ies un pic, mă duc să caut ceva cald de mâncare.

Ajung în parcare. Conectez bornele bateriei. Pornesc. Las un pic să se încălzească. Mă urc în şa. Plec. Fac o plimbare de vreo două ore. Viteza legală. Maxim 60. Mers încet. Mă doare prea tare capul să trag de gaz. Mă plimb de nebun. Cât mai legal posibil. Dau semnal peste tot. Merg încet, cât mai aproape de relanti.

La întoarcere opresc la o farmacie. Intru cu casca pe cap, doar cu faţa săltată. Farmacista se uită la mine ca la extratereştri. Dar deja s-a obişnuit cu mine, am devenit client fidel acolo. Îmi iau cutia de Coldrex, cutia de Omeprazol şi mă retrag. Înapoi la cele două monitoare.

Îmi pun Coldrexul într-o cană. Pun apă fierbinte peste el. Mă aşez la calculator. Mă apuc să scriu. Îmi dau seama de ceva şi înjur. “Futu-i, iar am uitat să mănânc ceva…”

Rămân fără cuvinte. Privesc rătăcit în jur. Apoi mai citesc o dată mesajul. Sperând să citesc altceva acolo, nu ceea ce văzusem mai devreme. Dar e acelaşi lucru scris. Absolut identic. Trântesc telefonul pe birou. Cotrobăi prin pachetul de ţigări şi extrag una. Şi trec câteva minute bune până o şi aprind. Privirea îmi aleargă rătăcită pe pereţi, se opreşte din când în când pe telefon apoi îşi continuă alergarea. Deşi conştientă de ceea ce se întâmplă, mintea refuză să înţeleagă. Refuză să accepte. Care este preţul sincerităţii…?

Mecanic încalţ bocancii. Şi nu îmi pasă că încă sunt uzi pe dinăuntru. Cerul e negru de nori, frigul se simte până şi în spatele ferestrei. Însă ignor şi combinezonul şi hainele mai groase. Privirea încă aleargă în timp ce degetele leagă mecanic şireturile. Arunc geaca pe mine şi îmi îndes mănuşile în buzunar. Cele obişnuite, fără degete. Din reflex verific buzunarele să fie închise şi să am acte la mine. Trântesc telefonul şi ţigările într-un buzunar. Strâng cheile în palmă, iau casca şi ies.

Apăs hotărât butonul şi bubuitul tobelor rupe liniştea nopţii. “Unde te duci?” îmi răsună o voce în minte. Chiar aşa, unde mă duc? Însă întrebarea mi-o pun în timp ce ies în trombă pe poartă, fără să mă asigur şi tăind calea unei maşini. Fac dreapta pe bulevard. Schimb vitezele din instinct. Mecanic. Şi continui să accelerez. Nu văd şoseaua. Nu văd semafoarele. Nu văd semnele. În jurul meu dansează doar luminile oraşului.

Văd totuşi un semafor şi o lumină roşie. Piciorul mi se înfige hotărât în frână şi roata din spate începe să alunece pe praful adunat de ploi. Simt fierul cum dansează sub mine. Văd ca prin ceaţă semaforul că se face verde. Şi trag hotărât de acceleraţie. Tunetul ce izvorăşte din ţevi dezlănţuie iadul în urma mea.

Privirea mi-e aţintită către un punct fix, undeva în faţă. Mâinile strâng nebuneşte ghidonul. Nu îmi mai pasă de ce e în stânga sau în dreapta. Nu îmi pasă că trec prin gropi, peste şine de tramvai, prin apă. Nu îmi pasă că acul kilometrajului se apropie rapid de sută. Văd doar luminile care mă cheamă.

“La un moment dat… m-am rupt de lume. A început să nu îmi mai pese de nimic. Şi mi s-a spus de multe ori că sunt indiferent şi antisocial”. Străzi, alei, intersecţii, bulevarde, indicatoare. Mâinile mi-au îngheţat de mult. Însă nu vreau să mă opresc. Continui să alerg fără ţintă. Drumul mă cheamă la el. Noaptea îmi zâmbeşte şi mă cuprinde în braţele ei.

“Unde te duci?” Însă alung întrebarea. Şi încerc să alung toate gândurile ce îmi invadează mintea. Nu îmi pasă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă încotro merg, de ce merg, când, unde şi dacă mă voi întoarce. Mi-am asumat riscul. Acum sunt dispus să îi plătesc oricând preţul… Şi, cu unele rare excepţii, să fiu aşa cum sunt: antisocial. Nepăsător. Rece.

Un câmp alb. Strălucitor de alb. Şi pustiu. Ici-colo câte un copac desfrunzit. La fel de alb. Nici măcar o pală de vânt. Numai fulgi albi de zăpadă care curg liniştiţi de sus. Un cer plin de nori cenuşii. Şi o zi care se apropie de sfârşit. Ceţurile înserării. Ceţuri plutind deasupra unui câmp pustiu, alb. O zăpadă pură. Neatinsă. Dreaptă.

(more…)

E ora 7. Încă stau închis în birou la servici. Încă plouă. Lordu’ a zis de câteva ori bune azi ceva de ieşit la Apaşu’. Da’ plouă.

Problema 1: Nu am echipament complet. Şi nu am înca nimic impermeabil. Exceptând casca (sper).
Problema 2: Nu sunt sigur dacă motoreta va coopera. În sensul că nu sunt suficient de sigur pe electrică.
Problema 3: Nu am mai mers până acum cu Vaca pe ploaie. Şi în nici un caz prin oraş.

Da’ stau de ceva vreme şi mă holbez pe geam la ploaie. Şi mă roade. Rău.
Mă uit la prelata din parcare şi simt cum mă mănâncă degetele.

Mai stau un pic… Încă mă mai gândesc. Nu sunt complet hotărât.
Însă dacă ies… În nici un caz nu ies pieton.

Până când mă anunţă Lordu’ că are o problemă. Urgentă. La Dristor. În momentul acela nu îmi mai pun întrebări. Îmi înfig picioarele în bocanci. Îmi arunc un hanorac pe mine. Îmi prind armura. Îmi prind genunchierele. Îmi pun mănuşile. Fără degete. De chopper. Îmi arunc rucsacul în spate. Îmi iau casca şi traversez parcarea prin ploaie.

Înfig cheia. Pun contactul. Dau un buton. Şi nimic. Mai dau unul. Nu are putere. Robotic, demontez şaua. Scot bateria din maşină. Scot fişele din rucsac. Pun plus la plus şi minus la minus. Dau un buton. Porneşte. Strâng totul în urma mea. Îmi aşez casca. Oftez. Şi plec.

După vreo două ore jumătate intru înapoi pe uşă. Pantalonii uzi fleaşcă. Mănuşile ude şi lipite de degete. Părul (exceptând cel de sub cască) ud. Hanoracul ud. La fiecare pas bocancii lasă dâre de apă. Dar zâmbesc. Fericit.

Am făcut-o şi pe asta. Nu mi-a mai păsat de ploaie. Au fost momente în care nu mai vedeam nimic prin vizieră. Ştergeam cu mâna şi vedeam ceva pentru câteva secunde. Mai deschideam viziera şi ploaia mă lovea direct peste faţă. La semaforul de la Apărătorii Patriei când am oprit mi s-au dus picioarele în apă până peste glezne. Pe lângă Autovit am trecut printr-o baltă şi mi-a sărit apa până pe rezervor. Şi în poală.

Dar zâmbesc. Fericit. Drăcuşorul de pe umărul stâng a fost mai puternic azi. Am făcut întocmai ce mi-a şoptit…