Qaz's Aegri Somnia

E o simplă seară de februarie. 11 februarie, să fiu mai precis. Fac ceea ce fac de obicei: stau cu ochii în două monitoare. INMH-ul zice că sunt aproximativ 6.2 grade afară. Celsius. După ce că în ultimele zile stomacul meu şi-a făcut de cap la modul grav, acum m-a mai luat şi o durere cruntă de cap. Nu mai pot nici măcar să icnesc ca lumea deasupra WC-ului, că simt cum îmi plesneşte capul.

Mă holbez de vreo jumătate de oră pe pereţi. Şi ei nu au nici o reacţie. Dar mă simt de parcă aş fi bătut. Mă doare capul, mă dor ochii, îmi simt mâinile şi picioarele moi. Fără pic de vlagă. Arunc o privire către ceas. 20.30. Mă salt de pe scaun, strâng şireturile la bocanci, îmi arunc un rucsac în spate şi iau casca şi mănuşile în braţe. În timp ce cobor scările pun mâna pe telefon şi o anunţ pe G că ies un pic, mă duc să caut ceva cald de mâncare.

Ajung în parcare. Conectez bornele bateriei. Pornesc. Las un pic să se încălzească. Mă urc în şa. Plec. Fac o plimbare de vreo două ore. Viteza legală. Maxim 60. Mers încet. Mă doare prea tare capul să trag de gaz. Mă plimb de nebun. Cât mai legal posibil. Dau semnal peste tot. Merg încet, cât mai aproape de relanti.

La întoarcere opresc la o farmacie. Intru cu casca pe cap, doar cu faţa săltată. Farmacista se uită la mine ca la extratereştri. Dar deja s-a obişnuit cu mine, am devenit client fidel acolo. Îmi iau cutia de Coldrex, cutia de Omeprazol şi mă retrag. Înapoi la cele două monitoare.

Îmi pun Coldrexul într-o cană. Pun apă fierbinte peste el. Mă aşez la calculator. Mă apuc să scriu. Îmi dau seama de ceva şi înjur. “Futu-i, iar am uitat să mănânc ceva…”

În urmă cu ceva vreme am luat o hartă. A României. Şi am marcat pe ea câteva locuri. Zone, oraşe, obiective. Ca un fel de “to-do list”. La un moment dat am pus un punct undeva peste Banat. Mai exact peste Timişoara. Şi am tot zis că va veni o zi şi pentru asta. Dar nu a venit. 

În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

(more…)

Plănuisem de ceva vreme cu soră-mea o plimbare la munte. Cum mai fusesem pe acolo şi în urmă cu doi ani, eu am propus să mergem la Moieciu, pe la jumătatea lui septembrie. Până când, într-o seară, mă sună soră-mea disperată: “Ştiu când mergem! Mergem pe 26-28 septembrie, pentru că e Răvăşitul Oilor în Bran!”. Îmi răvăşesc toate planurile prin minte, dau un search pe Google să văd şi ce anume răvăşesc ăia pe acolo toamna.

Găsesc undeva şi explicaţia pentru fenomen. “La sfârşitul lui septembrie, odată cu vremea rece, bârsanele îngrăşate sunt coborâte de la munte. Le aşteaptă stăpânii nerăbdători să le revadă întregi, sănătoase şi să-şi ia porţia de brânză. Coborârea sau răvăşitul oilor încheie într-un mod gustos anul pastoral. E o tradiţie seculară valorificată din punct de vedere turistic, mai ales pentru că oferă imagini mioritice şi mâncare tradiţională, plus râuri de muzici, ca şi de bulzuri, pastrame, brânzeturi şi must.” Pare interesant, zic. Şi rămâne stabilit ca soră-mea să facă rezervări în Moieciu, la o pensiune, iar eu să mă întâlnesc cu ei vineri, pe 26, în Piteşti. Ei cu maşina, eu pe motocicletă.

(more…)

Deşi e marţi eu o să scriu despre weekend. Că aşa m-am obişnuit. Duminică seara eram mult prea obosit, iar ieri… Ei bine ieri am uitat. Pur şi simplu.

Pentru că tot aveam luat liber weekendul ăsta mi-am făcut din timp nişte planuri. Iniţial voiam la mare, la Corbu sau Vadu. Ideea să verific şi vremea mi-a venit foaaaaarte târziu. Iar când am făcut-o, si Yahoo Weather şi INMH spuneau acelaşi lucru: ploi. Începând de vineri seara, până luni. Cel puţin. Apoi mi-a venit cheful de munte. Probabil cu trenul. Dacă la mare e cam ciudat să petreci un weekend pe ploaie, parcă la munte e mai altfel. Drept urmare ne-am hotărât să mergem la Sinaia. Însă din cauza unui eveniment neaşteptat, cea cu care trebuia să plec a trebuit să plece în altă parte. Aşa că m-am trezit vineri seara singur şi fără idei.Sâmbătă dimineaţa aveam la fel de multe idei ca şi seara. Ştiam doar că vreau să plec. Habar nu aveam unde, dar nici nu îmi prea păsa. După o privire aruncată pe geam mi-am dat seama că nu se înşelaseră cu prognoza. Plouase şi se pregătea de încă o tură.

Am tras o fugă până la Paula’s Bikershop din Bucureşti şi mi-am cumpărat un combinezon de ploaie. Nu prea mai aveam idei ce să fac. Aşa că m-am echipat, mi-am pregătit rucsacul şi am pornit către casă. Către la ţară. Am prins şoseaua liberă şi am tras binişor de gaz, fiind suficient de norocos încăt să nu mă prindă ploaia. Am stat fără nici o grijă toată ziua şi seara, însă mă tot rodea. Voiam să mai merg un pic.

Când m-am trezit duminică dimineaţa ploua liniştit. Şi plouase bine şi în cursul nopţii. Dar eram suficient de hotărât să merg încă un pic faţă de traseul normal, Olteniţa – Bucureşti. Echiparea rapid, fac plinul şi plec uşor în direcţia opusă, spre Giurgiu. Prind un drum superb. Pustiu. Asfalt bun. Şi se mai oprise şi ploaia.

Ajung în Plopşoru şi îmi vine o altă idee. Drept urmare, ies în E70, şi nu fac dreapta spre Bucureşti, fac stânga spre Giurgiu. Intru în oraş, bântui fără ţintă, şi văd un indicator: Zimnicea la dreapta. Fac dreapta, merg, şi dau într-un sens giratoriu. Cu vreo şase direcţii posibile şi nici un indicator. Aleg o stradă şi mă duc. Şi ajung într-un alt giratoriu. Apoi în altul. Apoi vad o stradă lungă şi mă duc pe acolo. Şi merg. Mult. La un moment dat văd indicator de ieşire din oraş. Perfect, îmi zic, acum merg înainte, trebuie să mă scoată undeva drumul ăsta. Şi merg. Şi merg. Trec prin Vieru, Hodivoaia, ajung în Putineiu. Şi contiui să merg. Însă asfaltul se termină brusc şi mă trezesc undeva în câmp, având în faţă doar un drum de ţară, cu noroaie.

Cum Viraga mea nu ştie prea bine de enduro, mă întorc. Ajung iar în Giurgiu. Mai rătăcesc un pic, începe ploaia, dar văd indicator către Zimnicea. Care, surprinzător, chiar mă scoate din Giurgiu pe drumul cel bun. Până la Zimnicea drumul aproape pustiu. Maxim 10 maşini. Ajung la destinaţie, rătăcesc aiurea prin oraş, şi descopăr indicator către Port. Aşa că trag o fugă până acolo. Să mai văd o dată Dunărea. Ajung şi începe ploaia. Serios. Fuga înapoi spre oraş, găsesc un loc care părea a fi un restaurant. Mănânc ceva şi ies iar la drum. Încotro acum?

Mă uit la ceas, deja începea să se facă târziu. Drept urmare aleg direcţia Alexandria. Ies din Zimnicea şi dau într-o şosea lungă, fără nici o curbă. Pur şi simplu o linie dreaptă. Cu suficient de multe hopuri. A fost ocazia perfectă să testez (fără să vreau) suspensiile motoretei. Dar am ajuns într-un final in Alexandria. Plouat bine, îngheţat bocnă şi cu dureri suficient de puternice de fund. Traversez rapid oraşul şi mă opresc în ultima benzinărie. Fac plinul. Beau o cafea fierbinte. Beau un ceai fierbinte. Şi încă o cafea. Şi plec spre Bucureşti.

Prima parte de drum frumoasă, liber, asfalt perfect. Dar a urmat aglomeraţia. Care s-a transformat în mers bară la bară. Moment în care am început să folosesc din plin jumătatea de metru de asfalt pe post de bandă de urgenţă. După maxim o oră intram fericit în Bucureşti. La fel de ud, îngheţat, rupt de oboseală. Dar fericit. Parcă am început să mă obişnuiesc cu ploaia. Iar “micul ocol” a fost suficient pentru a-mi potoli pofta de plimbare… Cel puţin pentru un weekend.

În urmă cu vreo săptămână şi jumătate a început BooBoo să mă bată la cap: “Noi plecăm pe 8-10 august în Bulgaria, la Obzor. Nu-i aşa că mergi cu noi?” Iniţial am rămas şocat. Obzor… Bulgaria… Draci, e o grămadă de drum până acolo. Am tot încercat să trag de timp, încă nu eram hotărât, nu ştiam dacă voi face faţă. Însă, auzind zilnic aceeaşi propunere mi-am zis “Asta e. Măcar încerc. Cât de greu poate să fie?” Şi am acceptat.

(more…)