E ora 7. Încă stau închis în birou la servici. Încă plouă. Lordu’ a zis de câteva ori bune azi ceva de ieşit la Apaşu’. Da’ plouă.
Problema 1: Nu am echipament complet. Şi nu am înca nimic impermeabil. Exceptând casca (sper).
Problema 2: Nu sunt sigur dacă motoreta va coopera. În sensul că nu sunt suficient de sigur pe electrică.
Problema 3: Nu am mai mers până acum cu Vaca pe ploaie. Şi în nici un caz prin oraş.
Da’ stau de ceva vreme şi mă holbez pe geam la ploaie. Şi mă roade. Rău.
Mă uit la prelata din parcare şi simt cum mă mănâncă degetele.
Mai stau un pic… Încă mă mai gândesc. Nu sunt complet hotărât.
Însă dacă ies… În nici un caz nu ies pieton.
Până când mă anunţă Lordu’ că are o problemă. Urgentă. La Dristor. În momentul acela nu îmi mai pun întrebări. Îmi înfig picioarele în bocanci. Îmi arunc un hanorac pe mine. Îmi prind armura. Îmi prind genunchierele. Îmi pun mănuşile. Fără degete. De chopper. Îmi arunc rucsacul în spate. Îmi iau casca şi traversez parcarea prin ploaie.
Înfig cheia. Pun contactul. Dau un buton. Şi nimic. Mai dau unul. Nu are putere. Robotic, demontez şaua. Scot bateria din maşină. Scot fişele din rucsac. Pun plus la plus şi minus la minus. Dau un buton. Porneşte. Strâng totul în urma mea. Îmi aşez casca. Oftez. Şi plec.
După vreo două ore jumătate intru înapoi pe uşă. Pantalonii uzi fleaşcă. Mănuşile ude şi lipite de degete. Părul (exceptând cel de sub cască) ud. Hanoracul ud. La fiecare pas bocancii lasă dâre de apă. Dar zâmbesc. Fericit.
Am făcut-o şi pe asta. Nu mi-a mai păsat de ploaie. Au fost momente în care nu mai vedeam nimic prin vizieră. Ştergeam cu mâna şi vedeam ceva pentru câteva secunde. Mai deschideam viziera şi ploaia mă lovea direct peste faţă. La semaforul de la Apărătorii Patriei când am oprit mi s-au dus picioarele în apă până peste glezne. Pe lângă Autovit am trecut printr-o baltă şi mi-a sărit apa până pe rezervor. Şi în poală.
Dar zâmbesc. Fericit. Drăcuşorul de pe umărul stâng a fost mai puternic azi. Am făcut întocmai ce mi-a şoptit…
Au trecut 12 zile de când nu am mai scris nimic. Ştiu, mult. Prea mult. Însă pur şi simplu nu m-am putut gândi la nimic anume. Am lăsat totul să curgă…
În seara asta, cu toate că pielea mă arde în draci, cu toate că ştiam că am carburatoarele desincronizate şi ca primul piston îmi dă rateuri, am aşteptat să se facă seară (subliniez, seară, nu noapte), mi-am luat casca şi mănuşile şi am ieşit. Fără direcţie. Fără să ştiu încotro. Pur şi simplu am ieşit pe stradă şi am lăsat străzile să mă poarte. Voiam să fac ceva… dar nu ştiam ce. Voiam să mă duc undeva… dar nu ştiam unde. Voiam să văd pe cineva… însă nu ştiam pe cine. Şi nici acum nu ştiu unde şi de ce am ieşit. Pur şi simplu… am mers. Cu viziera deschisă, lăsând vântul să îmi sufle uşor peste faţă. Cu viteza maximă de 40 km/h, şi aia prinsă în timp ce încercam să evit un bou care dădea să iasă din parcare fără să se asigure.
Pur şi simplu… am mers. Cum zice Andee… “cruisin’”. Timp în care mi-a sunat în minte un singur lucru: Secret Garden – “Nocturne”. Enjoy.
Ieri pe seară mi-a venit ideea să ies la plimbare. Mă rog, chestia asta am început să o fac cam zilnic, însă am avut o singură ieşire din Bucureşti, cea de joi. Scărpinându-mă în barbă mă întrebam în ce direcţie să mă duc. Şi mi-a venit o idee măreaţă: pun mâna pe telefon şi îl sun pe Vlad…
- Eşti în Ploieşti sau în Bucureşti?
- În Ploieşti.
- Ok, în jur de ora 9 sunt la tine, te scot la un cico…
Logic, am ajuns înapoi pe întuneric. Se pare că a devenit ceva normal mersul ăsta noaptea.
Concluzii după al doilea drum în afara Bucureştiului:
Asfaltul pe Bucureşti – Ploieşti mi s-a părut superb. Exceptând cel de la intrarea în Ploieşti.
Chiar am nevoie de un aparat foto.
Când trec de sută pe o şosea bună nici nu se simte. Doar că urlă elicopterul mai tare.
Am prins câteva curbe frumoase, şi am rămas surprins de cât de frumos se ţine pe şosea motoreta.
Majoritatea celor care mă depăşeau mergeau un pic în paralel şi se holbau de parcă eram de pe altă planetă.
Ori e de la şa, ori e normal… încă nu ştiu. Cert e că dupa vreo 30 de kilometri începe să mă doară fundul.
Am oprit într-o parcare la ieşirea din Puchenii Mari, în pădure, să fumez o ţigară şi să îl sun pe Vlad pentru indicaţii. Şi m-a lovit în faţă un aer curat şi cu aromă de pădure încât am uitat că voiam să fumez.
Încă nu sunt sigur dacă noaptea în afara localităţilor de pe acolo e indicat să merg cu faza lungă sau cu cea scurtă. Nu că ar fi prea mare diferenţa. Oricum, am mers cu cea lungă.
Am ratat un semafor între cele două poduri de la intrarea în Ploieşti. L-am văzut mult prea târziu.
Mi s-a părut oraşul mult prea încurcat. Probabil fără indicaţii m-aş fi rătăcit de câteva zeci de ori. Şi tot nu aş fi ajuns unde trebuia.
Şi ar mai fi şi altele. Dar… la tura viitoare. Deja sunt curios în ce direcţie va fi următorul drum…
Un pic trecut de ora 23. Telefon: “Plec acum de acasă, în zece minute sunt la tine”. Iau ţigări, acte, chei şi cobor. Văd două xenoane cum luminează toată străduţa. Maşina opreşte. Urc. Pun centura. Şi motorul începe să urle. (more…)
