Qaz's Aegri Somnia

Abia azi am realizat că nu am mai scris nimic de mai bine de o lună. Mă rog, de fapt chiar de vreo lună jumate. Da, recunosc, am fost extrem de leneş. Cu toate că am avut multe de spus, cu toate că m-am tot gândit că ar fi bine să mai scriu ceva. Dar totuşi nu am făcut-o. Măcar dau vina pe faptul că sunt leneş. Poate cei care mă citesc mă vor ierta. Sper.

Una dintre cele mai ciudate senzaţii: să visezi noaptea chestii binecunoscute, prieteni, locuri, străzi… Iar dimineaţa când te trezeşti să îţi dai seama că, de fapt, eşti în cealaltă parte a ţării. Şi că nu cunoşti aproape pe nimeni. E una dintre senzaţiile cu care trebuie să mă obişnuiesc, deşi nu pot spune că este uşor. E groaznic mai ales în serile când ai chef să te duci într-o cârciumă / bar / club să bei câteva beri, eventual poate chiar mai multe. Într-un loc unde să ştii dinainte că ai să găseşti cel puţin câţiva oameni cunoscuţi, unde îl ştii pe barman de o grămadă de vreme, unde toţi sunt obişnuiţi cu modul în care reacţionezi şi te porţi după nişte beri bune… Mi s-a întâmplat, şi nu o dată, să ies de nebun prin oraş, cu chef să beau ceva undeva. Şi, rătăcind aiurea, să îmi pun întrebarea: “Da’ eu unde mă duc acum???”. Sau “Eu cu cine dracu’ beau o bere azi???”

Oraşul acesta este extraordinar. Nu aş fi crezut până să ajung aici că poate exista atât de multă istorie şi tradiţie într-un oraş. Asta în condiţiile în care abia încep să învăţ locurile. În condiţiile în care abia îl descopăr, şi în condiţiile în care nu am văzut până acum decât o mică parte din el.

Îmi place să merg pe jos până în centru iar de acolo să rătăcesc pe străduţe. Cu toate că de multe ori nu ştiu încotro merg, unde sunt, unde voi ajunge. Pur şi simplu rătăcesc, atent la orice detaliu. Detalii de construcţii, culori, desene, oameni. Aşa că dacă ajungeţi vreodată prin centrul Timişoarei şi întâlniţi un tip pletos, bărbos, cu privirile rătăcite peste clădiri, e posibil să fiu eu acela. Însă nu promit că mă voi trezi din “transa” în care mă aflu.

Cred că există un citat (de unii cunoscut) care mă poate caracteriza din ce în ce mai bine: “I was standing in the park wondering why frisbees got bigger as they get closer. Then it hit me”.

În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâmbătă seara, am fost cu un cunoscut la un amic de-al lui. Un bijutier sârb. Am băut acolo un vin roşu extraordinar. Făcut pe dealurile de pe Clisura Dunării. Unde, un bătrân, a ştiut să lase strugurii la copt până târziu toamna, mult după prima brumă. Apoi a pregătit vinul în modul vechi, cum ştia el. A ieşit un vin dulce, gros, roşu. Însă limpede. Netratat, neîndulcit cu chimicale. După un litru de vin din acela (partea mea) am uitat şi de frig, şi de iarnă, şi de tot. Abia aştept primăvara să ajung prin locurile acelea.

E noapte deja, e miercuri noaptea. Stau, ca de obicei, întins pe jos, cu tastatura în braţe, şi scriu. Şi mă simt acasă.

Zilele trecute văd undeva un anunţ, ceva legat de un oarecare concert al Filarmonicii Banatul din Timişoara. Pe care, logic, îl ignor. Joi seara, 26 noiembrie 2009. Pe la ora 17. Mă întâlnesc cu un amic care mă întreabă: “Mergi diseară la Filarmonică?”. Rămân surprins. Ce să caut eu la Filarmonică???

Apoi mi se explică. Filarmonica Banatul din Timişoara susţine un spectacol. Mai exact, Orchestra Simfonică şi Corul “Ion Românu” ale Filarmonicii “Banatul” Timişoara. Dirijate de Horst-Hans Backer din Germania. Spectacol cu lucrări din repertoriul formaţiei Queen. Întreb curios deja cât costă intrarea. Mi se răspunde simplu: “gratis”.

Ok, unde e Filarmonica asta? Mi se explică, îmi fac în gând un traseu, îmi verific aparatul de pozat, îmi înfig mâinile în buzunare şi pornesc într-acolo. Lume multă la intrare. Mă întâlnesc cu ceilalţi şi intrăm. Înăuntru destul de aglomerat. Toate locurile ocupate, în picioare abia aveai loc să te mişti. Ne aşezăm şi noi pe trepte, undeva la etaj.

Începe spectacolul. Şi rămân cu gura căscată. Un spectacol absolut superb. Demenţial. Sunete curate. Orchestraţie perfectă. O întreagă orchestră cu zâmbetul pe buze. O sală care a cerut bis şi pentru a treia oară. Un cor care s-a străduit să reproducă inflexiunile vocale ale lui Freddie Mercury şi, în cea mai mare parte, a şi reuşit. Un public care a aplaudat, ţinut ritmul bătând din palme. Cred ca a fost unul dintre extraordinar de rarele momente în care, la un concert al Filarmonicii, publicul a cântat şi a aplaudat în acelaşi timp cu orchestra.

Poze… Am făcut doar vreo două. Şi s-a încercat o înregistrare cu camera foto a piesei “Barcelona”. Nu prea reuşită, însă e suficient pentru a înţelege atmosfera de acolo…

După aproape două săptămâni pe aici, era şi timpul să scriu câteva vorbe legat de asta… Dar recunosc, până acum mi-a fost lene. Sau am avut altele mai bune de făcut.

Ar fi culmea să încep primele impresii cu istoricul oraşului. Sau cu geografia lui. Ori cu altceva ce se poate citi prin cărţi, reviste, internet. Prin ochii cuiva care a stat ultimii ani (minim 8 ) în Bucureşti, Timişoara surprinde în primul rând prin linişte. E un oraş tare liniştit. Linişte în timpul zilei, linişte noaptea, linişte în weekenduri. E oraşul în care nu am văzut mai mult de 5 câini vagabonzi pe străzi (până acum). Mă rog, nu am văzut câini. În schimb am văzut pisici. MULTE.

E oraşul în care (nu, nu sunt foarte rasist) am rămas surprins de numărul foarte mic de ţigani văzuţi pe stradă. Şi de numărul la fel de redus de cerşetori.

E oraşul în care am văzut cele mai multe pancarde legate de curăţenia oraşului, pancarde prin care se îndemna la păstrarea curăţeniei. E oraşul în care a început să îmi fie jenă să îmi arunc pe jos nu numai pachetul gol de ţigări, ci şi chiştocul ţigării. Adică mi-a intrat deja în reflex căutarea locurilor de fumat, a coşurilor de gunoi, a scrumierelor. Deşi nu e nici o lege care să oblige la asta. Şi, la fel de bine, atunci când m-am oprit (de mai multe ori) în faţa vreunui magazin / sediu / loc care avea scoasă afară o scrumieră, e oraşul în care nu s-a uitat nimeni urât la mine că le folosesc scrumiera. Dimpotrivă, am primit mereu zâmbete aprobatoare.

E oraşul în care, indiferent de magazinul în care am intrat, am fost tratat ca un client. Adică politicos si cu respect. Şi, în proporţie de cel puţin 90% din cazuri, mi-am primit zâmbetul şi salutul de rigoare la ieşirea din acel magazin, indiferent dacă am cumpărat ceva de acolo sau nu.

E oraşul în care dimineaţa miroase a dimineaţă. Nu a fum. Nu a poluare maximă. Miroase a dimineaţă. Şi, în funcţie de zona în care mă aflu în acea dimineaţă, mirosul acesta diferă. După cum îmi spunea cineva în urmă cu mai bine de un an, Timişoara este un oraş al aromelor, un oraş vrăjit.

E oraşul în care nu simt nici o teamă atunci când, noaptea târziu, rătăcesc pe străzi. Mergând pe jos. E oraşul în care plăcerea explorării, descoperirii fiecărui colţişor, nu poate fi întrecută de nimic altceva. E oraşul care mă face să scap cel puţin câte un “WOW” pe fiecare stradă şi străduţă. Este un oraş mic. Însă frumos. Decent. Civilizat. E o altă lume. Un oraş care te poate face oricând să uiţi că eşti în România. Un oraş care mă înghite încetul cu încetul. Iar eu nu am nimic împotrivă.

În urmă cu fix două săptămâni lăsam vizibile aici câteva cuvinte. De plecare. În urmă cu fix două săptămâni, în data de 13, vineri, cam pe la aceeaşi oră, alergam de nebun prin Bucureşti după tot ce mai aveam nevoie, încărcam duba, iar sâmbătă dimineaţa la prima oră porneam la drum.

Direcţia: Timişoara.
Scopul: Da.
Perioada: nelimitată.

Sâmbătă seara, pe la ora 18, intram în Timişoara. Obosit un pic de la drum, un pic speriat de idee. Dar mulţumit.

În urmă cu ceva vreme am luat o hartă. A României. Şi am marcat pe ea câteva locuri. Zone, oraşe, obiective. Ca un fel de “to-do list”. La un moment dat am pus un punct undeva peste Banat. Mai exact peste Timişoara. Şi am tot zis că va veni o zi şi pentru asta. Dar nu a venit. 

În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

(more…)