Qaz's Aegri Somnia

Abia azi am realizat că nu am mai scris nimic de mai bine de o lună. Mă rog, de fapt chiar de vreo lună jumate. Da, recunosc, am fost extrem de leneş. Cu toate că am avut multe de spus, cu toate că m-am tot gândit că ar fi bine să mai scriu ceva. Dar totuşi nu am făcut-o. Măcar dau vina pe faptul că sunt leneş. Poate cei care mă citesc mă vor ierta. Sper.

Una dintre cele mai ciudate senzaţii: să visezi noaptea chestii binecunoscute, prieteni, locuri, străzi… Iar dimineaţa când te trezeşti să îţi dai seama că, de fapt, eşti în cealaltă parte a ţării. Şi că nu cunoşti aproape pe nimeni. E una dintre senzaţiile cu care trebuie să mă obişnuiesc, deşi nu pot spune că este uşor. E groaznic mai ales în serile când ai chef să te duci într-o cârciumă / bar / club să bei câteva beri, eventual poate chiar mai multe. Într-un loc unde să ştii dinainte că ai să găseşti cel puţin câţiva oameni cunoscuţi, unde îl ştii pe barman de o grămadă de vreme, unde toţi sunt obişnuiţi cu modul în care reacţionezi şi te porţi după nişte beri bune… Mi s-a întâmplat, şi nu o dată, să ies de nebun prin oraş, cu chef să beau ceva undeva. Şi, rătăcind aiurea, să îmi pun întrebarea: “Da’ eu unde mă duc acum???”. Sau “Eu cu cine dracu’ beau o bere azi???”

Oraşul acesta este extraordinar. Nu aş fi crezut până să ajung aici că poate exista atât de multă istorie şi tradiţie într-un oraş. Asta în condiţiile în care abia încep să învăţ locurile. În condiţiile în care abia îl descopăr, şi în condiţiile în care nu am văzut până acum decât o mică parte din el.

Îmi place să merg pe jos până în centru iar de acolo să rătăcesc pe străduţe. Cu toate că de multe ori nu ştiu încotro merg, unde sunt, unde voi ajunge. Pur şi simplu rătăcesc, atent la orice detaliu. Detalii de construcţii, culori, desene, oameni. Aşa că dacă ajungeţi vreodată prin centrul Timişoarei şi întâlniţi un tip pletos, bărbos, cu privirile rătăcite peste clădiri, e posibil să fiu eu acela. Însă nu promit că mă voi trezi din “transa” în care mă aflu.

Cred că există un citat (de unii cunoscut) care mă poate caracteriza din ce în ce mai bine: “I was standing in the park wondering why frisbees got bigger as they get closer. Then it hit me”.

În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâmbătă seara, am fost cu un cunoscut la un amic de-al lui. Un bijutier sârb. Am băut acolo un vin roşu extraordinar. Făcut pe dealurile de pe Clisura Dunării. Unde, un bătrân, a ştiut să lase strugurii la copt până târziu toamna, mult după prima brumă. Apoi a pregătit vinul în modul vechi, cum ştia el. A ieşit un vin dulce, gros, roşu. Însă limpede. Netratat, neîndulcit cu chimicale. După un litru de vin din acela (partea mea) am uitat şi de frig, şi de iarnă, şi de tot. Abia aştept primăvara să ajung prin locurile acelea.

E noapte deja, e miercuri noaptea. Stau, ca de obicei, întins pe jos, cu tastatura în braţe, şi scriu. Şi mă simt acasă.

Te fuți în ele de zile, că uneori ajung să treacă atât de repede că începi să uiți ce zi e, ce dată, ce lună. Ba chiar și ce an. Da’ ele trec. Și ajungi din când în când să te trezești vorbind singur: “Să-mi fut una, iar am uitat că trebuia să fac <<ceva>> ce trebuia de fapt să fac acum două săptămâni. Sau trei. De fapt, când trebuia să fac asta???”

M-am întâlnit întâmplător zilele trecute cu un amic în metrou. Seara, pe la 8-9. Se ducea la muncă. Și, fără să își dea seama, a zis o chestie al dracu’ de adevărată: “Bă, de când sunt angajat am ajuns la o concluzie tristă: salariul nu îl iei lunar pentru a pune un ban deoparte sau a face ceva cu banii ăia, salariul îl iei pentru a-ți plăti datoriile făcute până atunci.” Al dracu’ de adevărat și al dracu’ de dureros. Am luat așa-zisul salariu zilele astea. S-a dus aproape tot, aproape instant, și încă nu mi-am plătit toate datoriile. Fuckin’ great. Life is wonderfull.

Rahatul de volantă de la motor încă nu a ieșit de pe ax. Se încăpățânează să rămână acolo, înfipt sănătos. Am bătut în el, am tras de el, am înjurat, mi-am băgat în el, în familia lui, sfinți, mecanici, prese, Yamaha și restul. Iar ăla încă nu a reacționat în nici un mod. Stă acolo înfipt și nu dă nici un semn că ar vrea să se schimbe situația asta. Încă nu am încercat cu dinamită, dar nu e timpul trecut. Cred că o să mă satur rău de tot într-o bună zi, am să scurg ce mai are benzină prin rezervor, și am să îmi aprind o țigară de la flacăra motoretei rânjind sadic.

Mă tot chinui să o schimb. Vreau o Hondiță. Și nu e decât 3000 EUR. Până acum am o promisiune de 500 EUR. Un pic nesigură, dar este totuși un pas în față. E clar, în ritmul ăsta am să merg cu motorul la iarnă, pe gheață.

Am început să mă satur de tramvaie, autobuze, metrou. Mai ales când fac între o oră și o oră jumate de la servici spre orice destinație, fie ea la barul lui Apașu, fie ea acasă. Am mers (și încă mai fac asta din când în când) cu taxiul. Am un fix al meu și merg mai mereu cu Meridian sau Național. Poate din cauza că au dispeceratul comun (9444) și habar nu am unde sun când apelez numărul ăla. Important e că trimit mașinile destul de repejor. Da’ numai o parte din șoferi sunt relativ ok. Partea mai mică. În rest… Dumnezeu cu mila. Mersul aiurea prin oraș nu mai e nimic nou. Semnalizări… cam un caz din 7. Prioritate și alte alea… mai rar. Dar nu e asta problema. Problema e că atunci când iau un taxi, mă aștept să ajung ceva mai repede decât cu metroul. Că doar d’aia îl plătesc. Și mă aștept și să treacă timpul mai repede, să mă țină șoferul de vorbă, că doar d’aia își ia bacșișul de la mine. Sau măcar să ascult o muzică la el în mașină.

Am avut noroc săptămâna asta aproape numai de șoferi de rahat. Am ascultat într-o noapte la unul nu știu ce emisiune de sport, în care niște oarecare așa-zise personalități din domeniu discutau despre nu știu ce situație a unei echipe renumite de pe la noi. Habar nu am de fotbal. Nu știu, nu mă pasionează, nu mă interesează. În schimb urla radioul ăla de am ajuns cu dureri de cap. Asta lăsând deoparte comentariile șoferului la fiecare schimb de replici auzit la radio. Însă a fost un caz ceva mai fericit. Majoritatea lor (mai ales ăia care fac curse pe zi) au un fix din a vorbi în continuu la telefon. Cu nevasta, cu amanta, cu părinți, cu vecinu’, cu Vasile, cu alți amici. Și vorbesc în continuu, de parcă nici nu aș exista, de parcă nici nu aș fi la ei în mașină. Despre orice. De la fotbal, programări de partide de pescuit, vreun futai rapid, review-uri la vreun alt futai rapid. Orice. În timp ce mă plictisesc groaznic. Păi bă nea șoferu’… tu chiar mai vrei vreun bacșiș pentru asta??? Pentru ce? Pentru că ți-am ascultat predica și poveștile spuse amicilor? Nu vezi nimic. Cursa și atât. Nimic peste.

Mi-e dor de drumuri. De șosele lungi. De curbe fără vizibilitate pe vreo șosea șerpuită cu păduri dese pe ambele părți. Sau pădure pe o parte și prăpastie pe cealaltă. De ploi rapide de vară care mă prind pe la dracu’ în praznic. De nopți reci sau calde. De stele aprinse pe cerul senin, văzute la câți mai mulți kilometri distanță de orașul ăsta mizerabil. Vreau să plec. Fără destinație, fără program prestabilit. Pur și simplu. Să mă opresc iar undeva, în câmp, să nu am nici cea mai vagă idee unde sunt, să îmi aprind o țigară și să mă întreb fericit: “Unde dracu’ am ajuns???” Să arunc țigara și să plec mai departe.

Sunt perioade în care totul merge ok. Nu bine. Nu există noţiunea “totul merge bine”. Da’ măcar merge ok. Oboseală, stress, lipsa banilor, o idee de relaţie, zile de plictiseală, marunţişuri d’astea. Nu poţi spune că eşti mulţumit. Da’ e ok. Totul merge înainte. Zilele sunt asemănătoare, nu se întâmplă nimic extraordinar, nimic ieşit din comun. E totul doar rutină. Aceleaşi chestii pe care le faci zilnic, acelaşi program, aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. E o porcărie de viaţă. Da’ eşti mulţumit că e ok. Ai spera la mai bine, da’ e ok şi aşa.

Până când se întâmplă “ceva”. Un mărunţiş. Un căcat lipsit de importanţă la prima vedere. Un gest puţin mai altfel. O simplă vorbă. Sau o chestie ceva mai ieşită din comun. Pe care o faci pe principiul “ce poate merge rău?”. Pare doar o chestie normală. O chestie care face parte din acea rutină. Dar nu este. Şi totul face “boom”. Se duce dracu’ şi ideea aia de linişte, şi rutina, şi totul. Îţi vine să îţi dai singur palme după aia. Atunci apare o întrebare a dracu’ de tâmpită: “Ar trebui să fac ceva să fie cum era înainte sau ar trebui să continui aşa, să văd cum e şi să văd unde se ajunge?”. Şi durează ceva vreme până îţi alegi răspunsul. Timp în care totul se schimbă în jur. Timp în care se mai petrec mici explozii şi se mai modifică unele. Chiar ajungi să mergi pe stradă, să te holbezi fix la cineva şi să începi să mormăi pentru tine: “După atâtea explozii, nu ai vrea să explodezi şi tu? Hai că poţi… E simplu. Splat! Şi asta ar fi tot”

Sunt pieton de ceva vreme. Nu am stat să mai contorizez. Da’ mă simt ca dracu’. Mă simt invalid. Mă simt ca şi cum mi-ar fi tăiat cineva picioarele. E doar o figură de stil, picioarele mi le simt. Chiar prea bine, după ce mi-au făcut bocancii răni în tălpi.

Aseară am mers pe un supersport. Pe o vitezană. Parcă 900RR. Honda. Nu sunt sigur de model, nu mă pricep la astea. Şi nici nu stau atât de bine cu memoria încât să fi reţinut dacă mi s-a spus. Dar m-am plimbat un pic. O tură scurtă de cartier. Şi mi-a plăcut. Nu pot spune că sunt în stare să merg ca lumea cu ea, nu sunt obişnuit să merg pe aşa ceva. Cred că în una din serile viitoare o să prind vreuna pe mână şi o să ies un pic cu ea din oraş. Preferabil spre autostradă. Oricare din ele. Să văd şi eu acul cum trece de 200 şi să îmi dea lacrimile pe sub cască. De nervi, de frică, din cauza vântului care suflă lejer prin casca mea. Nu sunt interesat să fac pe kamikaze. Nu cu motoreta altcuiva. Vreau doar să văd cum e. Atât.

A trecut o bucată serioasă de vreme de când nu am scris. S-au întâmplat multe. Chiar mai mult decât suficiente. Şi de multe ori am zis “trebuie să scriu despre asta”. N-am reuşit. Din anumite motive. Chiar în timp ce scriam asta a sunat telefonul. După ce l-am închis s-a auzit de undeva, din background, un “booom” înfundat. Nu mai e nevoie de alte motive. E suficient.

E o simplă seară de februarie. 11 februarie, să fiu mai precis. Fac ceea ce fac de obicei: stau cu ochii în două monitoare. INMH-ul zice că sunt aproximativ 6.2 grade afară. Celsius. După ce că în ultimele zile stomacul meu şi-a făcut de cap la modul grav, acum m-a mai luat şi o durere cruntă de cap. Nu mai pot nici măcar să icnesc ca lumea deasupra WC-ului, că simt cum îmi plesneşte capul.

Mă holbez de vreo jumătate de oră pe pereţi. Şi ei nu au nici o reacţie. Dar mă simt de parcă aş fi bătut. Mă doare capul, mă dor ochii, îmi simt mâinile şi picioarele moi. Fără pic de vlagă. Arunc o privire către ceas. 20.30. Mă salt de pe scaun, strâng şireturile la bocanci, îmi arunc un rucsac în spate şi iau casca şi mănuşile în braţe. În timp ce cobor scările pun mâna pe telefon şi o anunţ pe G că ies un pic, mă duc să caut ceva cald de mâncare.

Ajung în parcare. Conectez bornele bateriei. Pornesc. Las un pic să se încălzească. Mă urc în şa. Plec. Fac o plimbare de vreo două ore. Viteza legală. Maxim 60. Mers încet. Mă doare prea tare capul să trag de gaz. Mă plimb de nebun. Cât mai legal posibil. Dau semnal peste tot. Merg încet, cât mai aproape de relanti.

La întoarcere opresc la o farmacie. Intru cu casca pe cap, doar cu faţa săltată. Farmacista se uită la mine ca la extratereştri. Dar deja s-a obişnuit cu mine, am devenit client fidel acolo. Îmi iau cutia de Coldrex, cutia de Omeprazol şi mă retrag. Înapoi la cele două monitoare.

Îmi pun Coldrexul într-o cană. Pun apă fierbinte peste el. Mă aşez la calculator. Mă apuc să scriu. Îmi dau seama de ceva şi înjur. “Futu-i, iar am uitat să mănânc ceva…”

Încă un post fără titlu. Fără motiv. Aş fi fost în stare să scriu ceva pe un subiect anume, să pun cap la cap câteva gânduri rătăcite. Dar nu am vrut. Las aşa. Mi se pare mai ok. N-am nici o idee de titlu.

Nu am umplut blogul cu fulgi de zăpadă. Nu am pus nimic roşu pe aici. Vreun Moş Crăciun sau ceva de sezon. Nu v-am urat nimic. Nu m-am simţit în stare. Vă urez acum “La mulţi ani!”. Să fie. Cu întârziere, dar merge.

Am vreo patru proiecte începute. Şi încerc să le termin. Cât mai curând posibil. Dar mă simt obosit. Obosit în draci.

Motocicleta e încă în parcare, sub prelată. Şi sub zăpadă. Nici acum nu am apucat să o împing până la garaj. Că de pornit… e mai greu. Momentan refuză cu încăpăţânare. Poate e mai bine că nu vrea. Nici nu mai ştiu de câte ori mi-a venit să ignor frigul şi gheaţa şi să ies de nebun. Mă cheamă drumurile… De când s-a schimbat vremea parcă am intrat în moarte clinică.

Mă trezesc dimineaţa şi încep să înjur bările metalice laterale ale scaunului pe care am dormit. Mă ridic şi înţepenesc. Stau câteva minute până încep să îmi simt iarăşi picioarele. Ignor borcanul de ness şi mă întind după punga de ceai granulat. De lămâie. Arunc câteva linguriţe de granule într-o cană şi mă târăsc încet către dozator după apă caldă. Arunc câteva priviri scârbite la bradul de plastic căruia i se tot aprind becurile colorate. Arunc şi o privire peste parcarea goală. Şi mă întorc între cele două monitoare. Beau o gură de ceai şi îmi frig liniştit gura, limba şi gâtul. Aprind o ţigară, trag, tuşesc. Întind mâna după grămada de pastile din spatele monitorului, extrag câteva şi le înghit. Apoi mă mai frig încă o dată cu o gură de ceai. Dau câteva clickuri aiurea, şterg câteva mailuri rătăcite şi calculez cam în cât timp îşi vor face pastilele efectul. Se pare că stomacul meu a început să refuze şi pizza. Exact asta îmi mai lipsea. Între timp îmi sună telefonul: “Bă, e Crăciunul! Vii şi tu pe acasă?” “Bă, nu. O să încerc să ajung pe săptămâna viitoare. Dar nu pot să promit nimic” “Ai să mori dracu’ acolo…”

Am un talent al dracu’ să înţeleg unele chestii care se întâmplă chiar dacă mi se ascund multe. Şi îmi place în draci ca, după ceva vreme, când mi se spune adevărul, să rânjesc sadic şi să zic “Nu era nevoie să îmi mai spui. Ştiam deja.”

Până în Anul Nou mă plictiseam într-o seară. Am luat maşina de tuns şi am înfipt-o în barbă. Mi-a luat aproape jumătate de oră să curăţ tot de pe faţă. Apoi mi-am dat seama că era mai bine dacă doar o tundeam un pic. Ultima oară când am făcut asta mi s-a zis că arăt ca un psihopat fără barbă.

Gata. E o nouă zi. E prima zi din restul vieţii mele.