Qaz's Aegri Somnia

Ştiai mereu când se apropiau sărbătorile. Îţi vedeai mama din ce în ce mai agitată, casa devenea din ce în ce mai împodobită. La un moment dat apărea şi bradul, mic, însă verde şi plin de globuri. Casa se umplea de mirosuri îmbietoare, totul începea să miroasă a nuci şi cozonac. Ieşeai afară, în ninsoare, şi deschideai larg braţele ridicând faţa spre cer şi aşteptai fulgii reci să îţi mângâie obrajii roşii.

Aşteptai cu nerăbdare seara de ajun, aşteptai cu nerăbdare cadourile, te pregăteai îndelung pentru colindat, repetai cu cercul restrâns de prieteni colinde, Pluguşor, Sorcova. Îţi pregăteai din timp cizmele, mănuşile şi căciula pentru noaptea în care aveai să străbaţi troienele de zăpadă cântând “Bună dimineaţa la Moş Ajun”. Traversai uliţele ţinându-l strâns pe bunicul de mână, în timp ce cu cealaltă mână strângeai trăistuţa cu nuci, covrigi şi dulciuri.

Abia aşteptai să se aşeze suficient de bine zăpada şi să se înmoaie un pic, pentru a rostogoli bulgării încercând să construieşti cel mai frumos om de zăpadă. Te furişai prin orice ungher din casă încercând să descoperi unde ar putea fi ascunse cadourile ce îl aşteptau pe Moş să le împartă. Alergai dis de dimineaţă spre cel mai apropiat deluşor trăgând sania după tine, şi petreceai toată ziua tăvălindu-te prin zăpada aceea albă, imaculată.

Ascultai colindele ce se auzeau peste tot, în fiecare casă. Stăteai zeci de minute în şir în ninsoare, privind fascinat jocul fulgilor de nea şi ascultând muzica lor, o muzică pe care o auzeai numai tu. Nu simţeai frigul, nu ştiai de probleme, erai doar tu în lumea ta, o lume magică.

Trezeşte-te şi deschide ochii copile… Au trecut anii şi nimic nu mai e la fel. Drumurile şi viaţa au creat între tine şi acele vremuri o prăpastie imensă. Iar tot ce a fost odată, toată vraja aceea a sărbătorilor, s-a topit odată cu ultimul om de zăpadă şi nu pare a mai reveni.

Planurile erau făcute de vreo lună. Ultimul weekend din februarie 2009 trebuia să fiu în Calafat. De vineri, 27 februarie, până duminică, 1 martie. Şi nu existau prea multe posibilităţi. Una din ele era maxi-taxi. Exclus. A doua trenul. Nici vorbă. Nu voiam să stau iarăşi trei ore holbându-mă în gol şi plictisindu-mă îngrozitor. Rămăsese ultima. Motocicleta.

Timp de o lună mi s-a tot explicat că NU e cazul să fac aşa ceva pe motocicletă. Nu la sfârşitul lui februarie. Oficial, încă era iarnă. În ultima săptămână chiar s-a simţit asta. A nins. Apoi s-a potolit. Eram zilnic pe site-urile despre vreme, căutând prognoze pentru weekendul respectiv. Nu toate erau promiţătoare, însă părea relativ ok. Temperaturi între 2 şi 6 grade. Asta e, ce-o fi o fi…

Joi am ieşit la cumpărături. Am trecut prin TCM Shop să caut un roboţel de resuscitat bateria. Logic, nu am găsit. Apoi m-am oprit la Salomon să iau mănuşi de ski. Nu am găsit tocmai ce căutam (windproof, waterproof, cu degete subţiri pentru a putea folosi comenzile motocicletei), însă am găsit unele în care mi s-a promis că nu îmi vor îngheţa mâinile. Dacă nu plouă.

Până la urmă am împrumutat un roboţel, am făcut rost de un redresor şi mi-am pus bateria la încărcat. Nu ar fi trebuit să existe probleme prea mari. Şi a venit şi ziua de vineri. Care a trecut greu. Prea greu. Într-un final echiparea rapid, îmbrăcat GROS, pregătit bagaj, aranjat totul pe motor, tras aer în piept şi… la drum.

Drumul până la Alexandria a fost ca de obicei: liniştit, frumos, asfalt bun, nu prea aglomerat. Şi soare. Câmpuri verzi. Şi am făcut şi vreo două opriri. Să fumez, să trag o poză…

Din Alexandria am ieşit repede spre Caracal. Din fericire mă uitasem în prealabil pe Google Maps şi ştiam aproximativ pe unde trebuie să traversez oraşul. Am rânjit la indicatoarele cu circulaţia interzisă ATV-urilor şi scuterelor şi la cele cu circulaţia interzisă motocicletelor între 22.00 şi 6.00 şi am ieşit rapid din oraş.

Prima surpriză. După Alexandria urmează o comună, Buzeşti. Unde nu m-am putut abţine să nu trag pe dreapta, să trag câteva poze şi să mă car cât mai repede. Motivul: se vede în pozele de mai jos. De precizat că am făcut pozele pe la jumătatea comunei, şi toate casele erau exact cum sunt cele din poze.

Drumul a fost ok până la Caracal. Acolo, prima surpriză: nu prea existau indicatoare. Iar cele existente erau ori rupte ori strâmbe. Să nu mai zic de străzile cu asfaltul rupt, cu bălţi mari de apă, cu urme de zăpadă. A doua surpriză am avut-o la ieşirea din oraş. Dacă până acolo m-am uitat pe câmp la iarba verde, la ieşirea din Caracal mă aşteptau câmpuri pline de zăpadă. Pe care le-am tot văzut până când, mult după lăsarea nopţii, am intrat în Calafat.

Am plecat de acolo duminică, pe 1 martie. Am avut noroc să prind soare şi vreme frumoasă la întoarcere. Şi un drum nu prea aglomerat. Nu am oprit decât de vreo 2-3 ori la întoarcere, iar atunci pentru benzină. Şi o singură oprire să fumez. Însă la întoarcere nu am făcut nici măcar o poză.

În concluzie: cu tot cu cele două drumuri până la ţară şi cu cele câteva ieşiri prin oraş, deja am făcut prima mie de kilometri pe anul ăsta. Pentru drumul până la Calafat şi înapoi… am avut temperaturi între 1 grad şi 8 grade. Viteza maximă la dus: 110 km/h. Viteză maximă la întoarcere: 140 km/h. Mănuşile de ski au fost perfecte, nu am simţit deloc frigul prin ele. Doar că mi-a obosit un pic mâna, având manşonul de acceleraţie destul de gros, plus grosimea lor.

Oficial… La revedere, iarnă. Bine ai venit, primăvară. 

Se dau datele problemei:
- o zi mizerabilă de lucru, pe la jumătatea lui februarie
- un om la vreo 100 de kile si aproape 2 metri, nervos, obosit. Căruia îi mai e si foame
- un magazin Plus, ceva între market şi supermarket, aflat undeva la periferia oraşului. Mai exact în Berceni.
- o zi în care a tot nins, şi o seară în care continuă să curgă de sus, ceva între ploaie şi zăpadă
- multă zăpadă fleoşcăită pe jos

Pe scurt. Am o zi de tot căcatul. Trece de ora 7, toată lumea pleacă acasă, eu mai am de stat. Până mâine. Cel puţin. Mi se face foame. Mă rog, mi se făcuse mai devreme, abia acum începe să se simtă serios. Scobesc prin portofel, găsesc nişte marunţiş rătăcit. Îmi arunc o geacă pe mine şi plec spre Plus. La fix 5 minute după ce ies pe poartă realizez că bocancii mei iau apă. Asta e, nu mă mai intorc, doar magazinul e aici, la doi paşi.

Intru în magazin. Merg încet, calculând ce îmi pot lua. Deodată zdrang, mă pomenesc cu un cărucior peste călcâie. Întorc capul, o babă care se holba în altă parte. Tac. Asta e, se mai întâmplă. Zdrang, încă o dată. Baba se holba fix la mine. Cu o faţă d’aia de “‘r-aţi ai dracu’ de golani, pe vremea mea dacă ieşeaţi pe stradă vă sălta Ceauşescu”. Tac. Deşi a fost o zi de căcat, încerc să stau calm. Mă dau într-o parte să o las să treacă. Poate se grăbeşte undeva. Când trece pe lângă mine se înfige cu căruciorul într-un raft, se împinge în căruciorul meu, zdrăngăne, trânteşte, mormăie ceva şi se cară mormăind. Tac. Rămân calm.

Ajung la raftul cu pâine. Gol. Minunat. Asta e, mă duc să caut un iaurt. Cu fructe. Singurele de pe raft sunt cele pentru copii până în 3 ani probabil. Iaurt la maxim 50 de grame. Nu iau. Găsesc nişte chestii care par comestibile, le arunc în cărucior şi plec spre casă. Din cele 7-8 case ale magazinului funcţionează doar 2. La care sunt nişte cozi până în fundul magazinului. Asta e. Mă aşez calm la coadă şi aştept.

Mai aveam fix trei metri până la casă, când apare un cărucior împins de o morsă. Maxim 20 de ani, minim 200 de kile. Şi maxim 1.70 înălţime. Care se bagă cu nesimţire în faţă. Tac. Nu am chef de scandal. Morsa se întoarce cu faţa la mine arătându-mi o pereche de ochi rătăciţi în grăsime, coloraţi de jur-împrejur cu negru. Transpirată. Îmbrăcată în nişte blugi cu cel puţin 6 numere mai mici. Şi cu o bluză mulată peste şunci.
- Ce te uiţi aşa la mine?, mă întreabă cu o voce suavă. Care poate concura cu o tobă de eşapament spartă de Dacie. Model 1300. Toamna.
- M-aş fi uitat la tine dacă aveai cu cel puţin 300 de kile mai puţin, îi mormăi printre dinţi. Mă abţin să îi zic şi că nu mă uitam la ea, pentru că mi-e foame şi vreau să mănânc mai târziu, nu să mi se facă scârbă.

O las să se ducă. Ducă-se. Ajung la casă, plătesc, ies. Imediat ce ies din curtea magazinului, fac dreapta. Ăla e drumul normal către firmă. Imediat ce fac dreapta după poarta magazinului, e o staţie de RATB. E un pic de spaţiu asfaltat pentru cei care aşteaptă, spaţiu care se continuă cu un trotuar lat de juma’ de metru. Trotuar pe care nu ai loc să te mişti, din cauza babalâcilor care au ieşit de la cumpărături şi s-au oprit şi la o bârfă mică aşteptând autobuzul.

Mă strecor. Până când mai am fix un metru să trec de aglomeraţia de acolo. Şi mă opresc din cauza a trei… să le zicem ţaţe. Că doamne chiar nu sunt. Cam la 55 de ani fiecare. Toate cu gura mare, urlând ultima bârfă despre o anume vecină care nu se mai înţelege cu bărbată-su. Dau să trec şi nu am pe unde. Vitele, cu paporniţele în braţe, nu dau nici un semn că ar vrea să facă un pic de loc. Zic un “pardon” suficient de tare încât să fiu auzit. Li se rupe. Nici nu mă bagă în seamă. Mai încerc o dată. Nici un rezultat. O împing un pic pe una din ele, şi aproape că răcnesc:
- Îmi daţi şi mie, vă rog, voie să trec ???
- Ho, dom’le, ce te împingi? Tot la autobuz stăm şi noi. Ho, că o să te urci şi tu.

Şi se întoarce iar cu spatele. Mă uit stânga-dreapta să studiez problema. Pe asfalt, MULTĂ fleaşcă şi apă, plus un trafic de tot rahatul. În dreapta, noroi, boscheţi şi altă fleaşcă. Părând a avea mai multă zăpadă.

Nu am mai rezistat. Toţi nervii acumulaţi au răbufnit. Câteva secunde mai târziu trecusem de ele, eram la câţiva metri buni de staţie, în direcţia în care trebuia să merg, strigând peste umăr în urmă un “Mă doare-n cur !”, ca răspuns al urletelor disperate ale unei ţaţe la vreo 55 de ani, cu paporniţa în braţe, care se tăvălea prin noroaie şi fleaşca de pe jos.

Weekendul trecut plecasem să îmi iau motoreta de unde o lăsasem seara precedentă. Cât aşteptam în staţia de autobuz, apare un amic cu maşina, îmi face semn să urc şi îmi zice că mă duce el până acolo. Amicul, motociclist şi el. Din vorbă în vorbă, ajungem la subiectul vreme. Eu fericit de cele 6-7 grade din ziua respectivă. El îmi zice părerea lui. Mai exact, că e sigur că va mai ninge un pic, că se va răci iarăşi. Motiv: încă nu miroase a primăvară. Încă miroase a iarnă.

În cursul zilelor următoare a nins. Acum vreo trei zile mă mănâncă rău de tot undeva şi mi se pune pata să ies. Îmi prind pantalonii în bocanci, mă îmbrac normal, îmi pun deasupra combinezonul de ploaie şi, încântat de cele câteva raze de soare, ies hotărât la drum. Direcţia: acasă, la ţară.

Până acolo am ajuns bine. Încă era lumină, nu se simţea prea mult frigul. Am mers normal, fără probleme. Când să plec înapoi… începe distracţia. Se făcuse deja întuneric şi începuse să se lase şi frigul. Era şi normal, cu doar o zi în urmă ninsese. Şi tot ninsoare se anunţase şi pentru noaptea respectivă. Am mers încet. Cât de cât. Cu toate că mi se părea că eram îmbrăcat destul de gros, când am ieşit undeva în câmp şi a început să sufle vântul, am început să înjur. De la genunchi în sus simţeam câteva mii de ace cum mi se înfigeau periodic în picioare. Iar degetele de la mâini mi-au îngheţat aproape instant. La intrarea pe poartă, înapoi în oraş, nu îmi mai simţeam degetele de la mâini, degetele de la picioare, şi toată porţiunea de la genunchi în sus. Am îngheţat de m-au luat toţi dracii.

Vreo 15 minute mai târziu beam un Coldrex fierbinte şi încercam să îmi mişc degetele. Strângând din dinţi de durere. Însă pe faţă mi se întinsese un zâmbet larg. De fericire.

În aceeaşi noapte a nins iarăşi. Destul de serios. A doua zi iarăşi. Azi pare mai bine. E încă frig al dracu’, dar măcar nu mai ninge. Şi nici nu mai plouă.

Acum tot scot capul pe geam, mă uit la cer, încerc să miros. Şi nu îmi miroase a nimic. Aşa că întreb şi eu… CUM MIROASE PRIMĂVARA ???

Un câmp alb. Strălucitor de alb. Şi pustiu. Ici-colo câte un copac desfrunzit. La fel de alb. Nici măcar o pală de vânt. Numai fulgi albi de zăpadă care curg liniştiţi de sus. Un cer plin de nori cenuşii. Şi o zi care se apropie de sfârşit. Ceţurile înserării. Ceţuri plutind deasupra unui câmp pustiu, alb. O zăpadă pură. Neatinsă. Dreaptă.

(more…)