Mar 07

UmbreVine inevitabil un moment în viaţă în care nu îţi mai dai seama pe ce drum mergi şi pe ce drum vrei să o apuci. E momentul în care începi să priveşti mirat în jur, fără să mai recunoşti nimic din ce era înainte. E momentul în care nu mai ştii cine îţi e prieten şi cine nu, în care nu mai ştii dacă mai e cineva lângă tine sau nu.

De obicei vine pe neaşteptate. Sau poate pluteşte undeva în aer, însă nu ştii dacă va veni acel moment. Sau cel puţin speri să nu vină. Însă vine şi loveşte. Dur. Rupe piele, carne şi se înfige undeva adânc în oase. Şi începe să doară. Apoi urcă uşor spre creier. Şi loveşte încă o dată. Rupe bucăţi din craniu, trece prin materia cenuşie şi caută disperat zona unde se află memoria. Şi se opreşte acolo, având grijă să îţi treacă acel moment prin faţa ochilor cât mai des posibil.


Mi s-a spus de multe ori până acum că ar fi bine să învăţ să fac în aşa fel încât să îmi fie bine MIE. Şi, în caz că se poate, cine ştie… să fie bine şi altora. Dar în primul rând MIE. Mi s-a spus asta ca sfat. Nu l-am ascultat niciodată. Am fost lovit cu el. Nu mi-a păsat. Şi nici nu am reuşit vreodată să învăţ să fac asta…

“Someday we’ll be okay… someday…” Doar cu asta se rămâne. Cu o speranţă. Care probabil se va risipi odată cu visul. Apoi cu regrete. Cu nopţi nedormite. Cu amintiri. Mai ştii că îţi plăcea să…? Îţi aminteşti cum era când…? E vocea aceea, care îţi şopteşte în urechi de fiecare dată când mergi undeva, când faci ceva… Atingi fără să vrei ceva şi imaginile nu întârzie să îţi apară în faţă. Iar vocea începe să îţi şoptească în minte… “Ştii cât de mult îi plăcea…?” “Mai ştii cum a fost?”

Doar asta rămâne. Imagini. Frânturi de gânduri. Amintiri. Umbre…

Leave a Reply