Nov 10

În urmă cu ceva vreme am luat o hartă. A României. Şi am marcat pe ea câteva locuri. Zone, oraşe, obiective. Ca un fel de “to-do list”. La un moment dat am pus un punct undeva peste Banat. Mai exact peste Timişoara. Şi am tot zis că va veni o zi şi pentru asta. Dar nu a venit. 

În urmă cu vreo două săptămâni s-a întâmplat. Şi lângă hartă a apărut şi o notare: “7, 8, 9 noiembrie, Timişoara”. Iar atunci au început întrebările. Trasee, hărţi, idei, întrebări, sugestii. Mai toţi mi-au zis acelaşi lucru. Că e începutul lui noiembrie, că e vremea aşa cum e, că e frig, că e posibil să plouă, că e posibil să ningă, că sunt totuşi 600 de kilometri până acolo, că e obositor, că e lung. Că sunt începător. Şi că ar trebui să mă duc cu trenul.

Mi s-a vindecat piciorul. Nu mă mai doare. Mi-am strâns spiţele pe spate şi mi-am centrat roata. Joi seara mi-a împrumutat Apaşu oglinzile de la Viraga lui, că aveam doar jumătate din cea dreaptă. Mi-am pregătit joi noaptea un rucsac cu ce aveam nevoie. Am dormit bine. Şi am aşteptat să treacă timpul mai repede.

Vineri, mult după prânz, eram pregătit. În primul rând sufleteşte. M-am îmbrăcat gros. Mi-am pus combinezonul, bocancii, genunchierele. O geacă groasă peste combinezon. M-am asigurat că nu am uitat nimic. Mi-am pus harta la îndemână. Am ancorat bine rucsacul pe locul pasagerului. Am ignorat pentru a nu ştiu câta oara sfaturile legate de tren şi am pornit uşor spre ieşirea din Bucureşti. Am făcut plinul la PetromV-ul de la ieşirea de pe Iuliu Maniu, am pornit mp3 playerul, am golit o cutie de Burn şi m-am avântat hotărât pe autostradă spre Piteşti.

Eram pregătit de orice, mai ales că nu se anunţase vreme foarte călduroasă. Şi bine am făcut. Mai aveam vreo 30 de kilometri până în Piteşti când s-a lăsat un pic de ceaţă. Şi a început să burniţeze. Am redus un pic viteza şi am continuat, încercând din când în când să şterg viziera. Altfel nu mai vedeam nimic. După ce am trecut de Bascov am săltat viziera şi am continuat să merg încercând să văd drumul printre picăturile de apă care îmi tot intrau în ochi. Se făcuse frig, asfaltul era umed, se făcuse deja întuneric iar eu habar nu aveam unde sunt şi ce urmează. Între Bascov şi Râmnicu Vâlcea a fost crunt. Frig în draci, ploaie, asfalt ud, noapte, asfalt nu foarte bun, câteva curbe strânse, tiruri.

Am făcut prima oprire la un OMV după Călimăneşti, la Păuşa. Am băut o cafea fierbinte, am mâncat un sandviş. Asta în timp ce mă gândeam cu groază că urmează să traversez munţii. Şi mă gândeam deja la ace de păr, la serpentine, la frig şi mai puternic. Toţi îmi povestiseră înainte cât de frumoasă e Valea Oltului. Nu am văzut nimic. Era întuneric beznă. Însă am continuat. Nu am mai mers mult şi am ajuns la Tuţuleşti. Şi brusc a început să mi se facă un pic cald. Mergeam în continuare cu viziera deschisă şi tot vedeam în lumina farului ceva zburând, iar mie mi se părea că e ploaie. Când am observat că asfaltul era uscat am tras pe dreapta într-o parcare. Mi-am scos casca şi am privit în sus. Un cer senin, plin de stele şi o jumătate de lună, al dracu’ de luminoasă. Iar ce vedeam eu în lumina farului nu era ploaie, era praf. Asfaltul s-a schimbat suficient de rapid cu unul neted şi bun. Iar curbele strânse şi acele de păr nu au existat pe Valea Oltului. Aşa că am ajuns destul de repede în Sibiu.

M-am ţinut după tiruri, am urmărit indicatoarele şi la un moment dat am ajuns la un indicator mare. Stânga Sebeş, înainte Mediaş. Şi m-am blocat. Am tras pe dreapta, am urcat pe trotuar şi am scos harta. Să aflu că trebuia să fac stânga. Nu e problemă, am întors un pic şi am continuat.

Până în Sebeş am rămas profund impresionat de drum. Şi de casele de acolo. Multe case, lipite una de cealaltă. Şi în stânga şi în dreapta asfaltului. Şi foarte apropiate de şosea. Aproape lipite.

Am oprit iarăşi în Orăştie la o benzinărie mică. După ce am făcut plinul m-a întrebat omul de acolo încotro merg. Când a auzit Timişoara s-a uitat la mine de parcă aş fi zis că merg spre Lună. “Şi vreţi să ajungeţi în noaptea asta???”. Am ignorat întrebarea şi am continuat drumul. Cea mai mare parte a drumului până în Arad a fost cam la fel. Uneori mergeam singur, încet, iar când prindeam câte un tir mă ţineam după el. Îmi oferea destul de multă lumină în faţă încăt să pot aprecia ca lumea toate curbele, şi mergeau şi cu o viteză suficient de bună încât să nu adorm pe drum.

Într-un târziu am ajuns în Arad. Şi am făcut stânga la primul indicator pe care scria Timişoara. După ce am bântuit o bună bucată de vreme pe centură şi pe nişte străduţe mici, pline de gropi, am ieşit pe drumul spre Timişoara. Asfalt perfect, drumul drept, doar câteva curbe. Şi aproape gol. Au fost 50 de kilometri care s-au făcut rapid. Când am ajuns la pasarela plină de beculeţe pe care scria mare TIMIŞOARA am ridicat mâinile în semn de victorie şi m-a apucat un râs sadic. Reuşisem.

Am găsit destul de repede locul pe care îl aveam ca destinaţie. Am coborât din şa înţepenit, cu dureri de umeri şi spate. Şi tremurând în continuu. A urmat un duş fierbinte, şi somn. Fără vise.

Sâmbătă m-am plimbat prin oraş. Mai mult pe jos decât pe roţi. Am mâncat pleskavita. Am făcut ceva poze. Am văzut catedrala şi centrul. Am rătăcit prin centrul istoric. Am văzut Parcul Rozelor. Am văzut Bega noaptea. A fost un weekend superb.

  

  

  

Am plecat înapoi spre Bucureşti duminică pe la prânz. Am profitat cât mai mult de lumină şi nu prea am oprit. Spre deosebire de drumul spre Timişoara, de data asta am întâlnit şi câteva motociclete pe drum. La venire nu am văzut nici măcar una. Am rămas încă o dată impresionat de drum, de asfaltul BUN, de peisaje, de drumul şerpuit spre Sibiu.

  

 

Trecusem un pic de Sibiu când s-a făcut iarăşi întuneric. Şi iar am trecut pe Valea Oltului fără să văd nimic. Decât asfalt şi destul de multă aglomeraţie. După Râmnicu Vâlcea a început distracţia. Asfaltul din ce în ce mai prost, curbe strânse, tiruri, aglomeraţie, şoferi care intrau in depăşiri oriunde. Şi frig. Din ce în ce mai frig. Am strâns din dinţi şi am tremurat aşteptând să ajung mai repede la Piteşti. Când am văzut placa pe care scria Bascov am răsuflat uşurat. Mai aveam puţin.

După intrarea pe autostradă am căutat disperat primul spaţiu de servicii pentru benzinărie. Am intrat la primul. Am stat jumătate de oră până mi s-au dezgheţat mâinile şi picioarele. Că nu le mai simţeam deloc. După alimentare m-am întins serios la drum pe autostradă. Şi într-un final fericit, am ajuns după vreo 10 ore de mers acasă. Îngheţat bocnă. Tremurând în continuu. Obosit în draci. Dar fericit. Şi mulţumit că am reuşit să fac şi asta.

Am mai adăugat 1200 de kilometri la bord. Motocicleta s-a comportat impecabil. Nici o problemă. Absolut nici una. Încă nu m-am decis dacă am terminat cu drumurile lungi pe anul ăsta. Oricum, trebuie să văd Valea Oltului şi pe lumină. Iar în Timişoara… voi ajunge iarăşi. Cât mai curând. Indiferent cu ce.

Leave a Reply