În urmă cu câţiva ani am avut o prietenă… A fost o relaţie frumoasă. De la care aşteptam multe. Mult prea multe… Cum se întâmplă de obicei, la un moment dat a început să nu mai meargă. Au început să existe diferite probleme. Au început să apară diverse discuţii. Ţineam foarte mult atunci la ea, speram să reuşim să trecem peste probleme şi să mergem înainte…
Îmi amintesc acum de o seară anume. Era iarnă. Zăpadă multă. Eram la ea, stăteam de vorbă, era totul bine… A venit momentul să plec spre casă. A insistat să mă conducă până la tramvai. Şi îmi tot spunea ce idei şi planuri avea pentru zilele următoare… “Ne vedem mâine… Vorbim mâine… Mergem mâine…” La tot ce spunea eu aprobam… Ne vedem… Vorbim… Mergem…
Vorbind am ajuns în staţia de tramvai. Am aşteptat împreună o bucată bună de vreme până să apară un 21 rablagit, care se târa cu greu prin nămeţi. Ningea atât de liniştit şi de frumos… Ne ţineam în braţe, o simţeam caldă lângă mine. Şi părea totul atât de frumos, speram să nu se termine vreodată…
Până să urc în tramvai mi-a mai zis încă o dată “Vorbim mâine…” Am urcat. Nici nu am privit în urmă. Îmi era frică să nu mă convingă să mă întorc. Să nu fac altceva. Deşi mă durea groaznic de mult să fac asta…
Ne-am mai întâlnit, întâmplător, vreo doi ani mai târziu. Preţ de câteva minute, pe lângă Piaţa Muncii. Apoi, iarăşi, după încă vreo trei ani. Au trecut mai bine de trei ani de la ultima întâlnire. Încă mă mai întreb uneori cât va mai trece până la următoarea… sau de câte ori voi mai trece prin aceeaşi situaţie.
